Uniunea statală polono-lituaniană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
| Istoria statului polonez |
|
 Stema Uniunii statale polono-lituaniană, combinând Stema Poloniei (vulturul) şi Stema Lituaniei (cavalerul) |
|
 Uniunea statală polono-lituaniană pe la anul 1619 |
|
|
Deviza naţională: |
|
| Limbi oficiale | limba poloneză, limba latină şi limba rutenă (ultima, în Marele Ducat al Lituaniei) |
|---|---|
| Religia oficială | romano-catolică |
| Capitale | Cracovia (până în 1596) Varşovia (din 1596) |
| Cele mai mari oraşe | Gdańsk, mai târziu Varşovia |
| Şeful statului | Regele Polonie, Marele Duce al Lituaniei |
| Suprafaţa | aproximativ 1 milion de km² |
| Populaţia | aproximativ 11 milioane |
| A existat între: | 1569–1795 |
Uniunea statală polono-lituanuiană, numită în mod oficial "Republica celor două naţiuni" ori "Federaţia celor două naţiuni" (în limba poloneză: Rzeczpospolita Obojga Narodów; în limba lituaniană: Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika în limba belarusă: Рэч Паспаліта ori Рэч Паспаліта Абодвух Народаў; în Limba latină: Regnum Serenissimum Poloniae), a fost o federaţie monarhică care a fost formată în 1569 de Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei şi a existat până la ultima împărţire a Polonie din 1795. Statul federal stăpânea nu numai teritoriile care sunt acum parţi ale Poloniei şi Lituaniei, dar şi întegul teritoriu al Belarusului şi părti din Ucraina şi Letonia, ca şi teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk. La început, cele două limbi oficiale erau limba poloneză (în Regatul Poloniei) şi limba ruteană (în Marele Ducat al Lituaniei, locuit în majoritate de ruteni). Mai târziu, singura limbă oficială a rămas limba poloneză.
Federaţia a fost o a dezvoltare a uniunii polono-lituaniene, uniune personală care a existat încă din 1386. Acest stat era unul dintre cele mai mari şi mai bine populate din Europa medievală, şi pentru mai bine de două secole a dus războaie victorioase împotriva cavalerilor teutoni, ruşilor moscoviţi, otomanilor şi suedezilor. Sistemul politic al ţării, denumit deseori democraţie nobiliară sau Libertatea de Aur, era caracterizat prin reducerea prin lege a puterii monarhului în favoarea Seimului controlat de şleahtici (nobilime). Acest sistem a fost un precussor al democraţiei şi monarhiei constituţionale ca şi a federalismului. Cele două state care formau federaţia erau în mod oficial egale. Uniunea statală polono-lituaniană este cunoscută pentru cea de-a doua constituţie scrisă în lume, cât şi pentru toleranţa religioasă relativă, în ciuda influenţei bisericii catolice în viaţa de zi de zi. Economia ţării era bazată în principal pe agricultură. În vreme ce primul secol de existenţă şi-a meritat denumirea de "Epocă de Aur", următoarea sută de ani a fost marcată de înfrângeri militare, reintroducerea iobăgiei şi creşterea anarhiei feudale în viaţa politică.
Ducatul Varşoviei, înfiinţat în 1807, îşi avea originile în vechea Uniune statală. Alte mişcări de renaştere naţională au apărut în timpul revoltei din ianuarie (1863–1864) şi la începutul deceniului al treilea al secolului trecut, când Józef Piłsudski a propus conceptul de Federaţie a Międzymorze (tradus aproximativ prin "între mări"). În zilele noastre, Polonia se consideră succesorul Uniunii statale polono-lituaniene, aşa cum este statuat în preambului Constituţiei Poloniei din 1997, în vreme ce Lituania s-a distanţat de o asociere despre care consideră că nu a fost benefică din punct de vedere istoric pentru existenţa sa.
Cuprins |
[modifică] Istoria
Crearea federaţiei prin Uniunea de la Lublin din 1569 a fost una dintre realizările de seamă a ultimului rege din dinastia Jagiellon, Sigismund al II-lea Augustus. Decesul său din 1572 a fost urmat de o perioadă de trei ani de interregnum în timpul căreia s-a făct anumite modificări constituţionale, care au crescut puterea aristocraţiei (şleahta) şi a pus bazele unei monarhii elective.
Uniunea statală a ajuns la culmea puterii în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Seimul, puternicul său parlamant, era dominat de nobilii care nu s-au arătat dornici să participe la războiul de treizeci de ani, poziţie datorită căreia ţara a fost ferită de ravagiile acestui conflict religios care a pustiit cea mai mare parte a Europei. Statul polono-lituanian a fost capabil să facă faţă atacurilor Suediei, Principatului Moscovei şi vasalilor Imperiului Otoman, mai mult chiar, a putut să lanseze ofensive expansioniste împotriva vecinilor săi. În timpul a mai multor atacuri împotriva Rusiei, care era slăbită la începutul secolului al XVII-lea de grave tulburări politice, polono-lituanienii au reuşă cucerească Moscova şi să o stăpânească din 27 septembrie 1610 până pe 4 noiembrie 1612, când au fost alungaţi din oraş după după reluarea luptelor de căţre ruşi.
Puterea polono-lituaniană a început să slăbească după ce a primit o dublă lovitură la jumătatea secolului al XVII-lea. Prima a fost cea mai mare răscoală a cazacilor din ţinuturile răsăritene (Kresy), răscoală sprijinită de tătarii Hanatului Crimeii, care a avut ca rezultat direct ieşirea regiunii de sub controlul polonez şi intrarea ei în sfera de influenţă a Moscovei în 1654. A doua lovitură importantă a fost invazia suedeză din 1655 – "Potopul" – provocată de politica regilor polonezi din casa regală Vasa. Invazia suedeză a fost sprijinită de trupele principelui Transilvaniei Gheorghe Rakoczy şi ale Prinţului-Elector de Brandenburg Friedrich Wilhelm.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, slăbitul stat polono-lituanian de sub conducerea regelui Jan Sobieski mai avea destulă putere să-i înfrângă pe otomani în bătălia de la Viena din 1683. În următorii 16 ani, (în timpul "Marelui război turcesc"), turcii aveau să fie împinşi la sud de Dunăre, Europa Centrală scăpând definitiv de amaninţarea otomană.
Din secolul al XVII-lea, statul polono-lituanian a trebuit să facă faţă numeroaselor probleme intene şi a fost vulnerabilă la ameninţările externe. Sistemul său politic destabilizat a dus ţara în pragul anarhiei. Încercările de reformă, aşa cum au fost cele făcute de Seimul de patru ani din 1788–1792, care au dus la proclamarea Constituţiei din mai 1791, au fost tardive. Ţara a fost împărţită în trei etape între vecinii săi mai puternici: Imperiul Rus, Regatul Prusiei şi Imperiul Austriac. Din anul 1795, Uniunea statală polono-lituaniană a fost complet ştearsă de pe harta politică a Europei. Polonia şi Lituania au renăscut separat ca ţări independente în 1918.
 Statul polono-lituanian în momentul maxim de întindere (aproximativ 1630) |
 Pierderi ca urmare a Potopului (1648) |
 Prima împărţire (1772) |
 A doua împărţire (1793) |
 A treia împărţire (1795)). |
[modifică] Organizarea şi politica statului
- Vezi şi: Funcţii administrative în Uniunea statală polono-lituaniană
[modifică] Libertatea de aur
Doctrina politică a Federaţiei celor două naţiuni era: statul nostru este o republică sub preşedinţia regelui. Cancelarul Jan Zamoyski a rezumat această doctrină când a spus: "Rex regnat et non gubernat" ("Regele domneşte dar nu guvernează"). Federaţia avea un palament, Seimul, ca şi un Senat şi un rege ales. Regele a fost obligat să respecte drepturile cetăţeneşti specificate în Aticolele Henriciene ca şi în pacta conventa negociate în momentul alegerilor.
Puterea monarhului era limitată în favoarea clasei nobililor. Fiecare nou nou rege trebuia să fie de acord cu "Articolele Henriciene", care erau baza sistemmului politic polonez, (care includea garanţii nemaiîntâlnite pentru libertăţile religioase). De-a lungul timpului, "Articolele Henriciene" au fost unite în "pacta conventa", angajamente specifice pe care şi le lua regele ales. Din momentul alegerii, regele era efectiv partenerul aristocraţiei şi era permanent supervizat de senatori.
Fundamentul federaţiei, "Libertatea de Aur" (în limba poloneză Złota Wolność, un termen folosit din 1573), includea:
- alegerea liberă a regelui de căre nobilii care doreau săparticipe la alegeri;
- Seimul, parlamentul federaţiei, trebuia convocat de căre rege la fiecare doi ani;
- pacta conventa (în limba latină), "ce s-a convenit despre înţelegeri", o înţelegere făcută cu regele ales, care includea declaraţia drepturilor derivate din Articolele Henriciene;
- rokosz (dreptul la insurecţie), dreptul şleahticilor de a se revolta în mod legal împotriva regelui care viola libertăţile garantate;
- liberum veto în (limba latină), "dreptul liber la veto", dreptul unui deputat din Seim de a se opune unei decizii majoritătii participanţilor la o şedinţă a Seimului. Manifestarea "vetoului liber" anula toate hotărârile care fuseseră votate în acea sesiune. Pe durata crizei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nobilii polonezi puteau de asemenea să folosească liberum veto în sejmik regional;
- konfederacja (din limba latină confederatio - confederaţie), dreptul de a forma o organizaţie a celor cu acelaşi ţel politic.
Provinciile federaţiei se bucurau de o largă autonomie. Fiecare voievodat avea propriul său parlament (sejmik), care era investit cu o mare putere, inclusiv alegerea posełilor (deputaţilor) pentru Seimul naţional şi conferirea anumitor drepturi şi instrucţiuni politice de vot. Marele Ducat al Lituaniei avea propria armată, buget şi instituţii de conducere.
Libertatea de Aur a creat un stat care era neobişnuit pentru acea vreme. Poate doar Republica Veneţia mai existase un regim politic asemănător, şi interesant este faptul că ambele republici se mai numeau şi " Serenisima Republică". În vreme ce ţările europene erau conduse către centralizare, monarhie absolutistă şi războaie dinastice şi religioase, federaţia polono-lituaniană se bucura de descentralizare, federalizare, democraţie, toleranţă religioasă şi pacifism, (în condiţiile în care Seimul vota de obicei împotriva planurilor regale de război).
Acest sistem unic îşi avea rădăcinile în victoriile şleahticilor în luptele sociale şi cu monarhia. De-a lungul timpului, şleahta a cumulat suficente privilegii, (aşa cum erau cel stabilite de Actul Nihil novi din 1505), încât nici un rege nu putea spera să înfrângă puterea nobililor. Sistemul politic al federaţiei nu poate fi încadat cu uşurinţă într-o categorie, dar poate fi descris ca un amestec de:
- confederaţie şi federaţie, dată fiind larga autonomie a voievodatelor. Este dificial să numeşti statul polono-lituanian federaţie sau confederaţie, de vreme ce existau caracteristice ale amândouăra;
- oligarhie, de vreme ce doar şleahta – apromativ 10% din populaţie – avea drepturi politice;
- democraţie, de vreme ce toţi şleahticii erau egali în drepturi, iar deputaţii Seimului puteau să se opună prin veto hotărârilor regelui, inclusiv în domeniilr legislativ, al afacerilor externe, al declaraţiilor de război, al taxelor şi impozitelor. De asemenea, segmentul de 10% din populaţia uniunii (şleahta) care se bucura de aceste drepturi politice, era proporţional mai mare decât în alte ţari europene. În Franţa acelor vremuri, numai 1% din populaţie avea dreptul la vot, iar în 1867, în Marea Britanie, numai 3% din populaţie putea să voteze;
- monarhie electivă, de vreme ce doar monarhul ales de şleahtă era şeful statului, urmaşii acestuia neurmându-i automat la tron;
- monarhie constituţională, de timp ce monarhul era supus unei convenţii, pacta conventa, dar şi altor legi, iar şleahta putea să nu se supună decretelor regale pe care le considera ilegale.
[modifică] Participanţii la viaţa politică
(Vezi şi: Lista şleahticilor).
Principalii participanţi la viaţa politică a statului polono-lituanian erau:
- regii, care luptau să-şi lărgească puterea şi să creeze o monarhie absolutistă;
- magnaţii, cei mai bogaţi şleahtici, care doreau să conducă ţara ca oligarhi privilegiaţi, dar şi să domine şleahta măruntă şi pe rege;
- şleahta, care doreau creşterea puterii Seimului şi să guverneze o ţară a democraţiei nobiliare.
Magnaţii şi şleahta nu erau uniţi, existând numeroase facţiuni care sprijineau ori pe rege, ori pe unul sau altul dintre magnaţi.
[modifică] Neajunsurile Uniunii statale polono-lituaniene
Odată ce Jagiellonii au dispărut de pe scena ţarii în 1572, echilibrul fragil în care se afla Uniunea a început să se distrugă. Puterea a început să treacă de la guvernul central în mâinile nobililor.
În momentele în care aveau posibilitatea să-şi manifeste preferinţele pentru alegerea unui nou rege, şleahticii alegeau mai degrabă candidaţi străini, care nu ar fi fondat o altă dinastie puternică. Această politică a dus la alegerea în fruntea statului ori a unor regi total incapabili sau în veşnic conflict cu nobilii. Mai mult, în afara unor excepţii notabile ca cea a pricipelui transilvănean Ştefan Bathory (1576–1586), regii de origine străină erau înclinaţi să subordoneze interesele Uniunii statale intereselor propriei lor ţări sau case domnitoare. Acest fapt a fost evident în special în politica şi acţiunile primilor doi regi aleşi din casa suedeză de Vasa, a căror politică a adus staul polono-lituanian în conflict cu Suedia, culminând cu războiul cunoscut ca Potopul (1648), unul dintre evenimentele care a marcat sfârşitul Epocii de Aur şi a declanşat declinul statului federal.
Revolta lui Zebrzydowski (1606–1607) a marcat o creştere substanţială a puterii magnaţilor şi transformarea democratiei şleahtice în oligarhia magnaţilor. Sistemul politic al uniunii a devenit sensibil la intervenţiile externe, de vreme ce deputaţii Seimului mituiţi de diferite puteri străine au început să-şi folosească dreptul la liberum veto pentru blocarea oricăror încercări de reformă. Astfel de acţiuni au paralizat ţara din punct de vedere politic şi au aruncat-o în anarhie pentru aproape o sută de ani, de la începutul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, în vreme ce vecinii duceau o politică de stabilizare internă şi de întărire a forţei militare.
[modifică] Reformele târzii
Până în cele din urmă, în Uniunea statală polono-lituaniană s-au făcut eforturi serioase pentru reformarea sistemului politic, prin adoptarea Constituţiei poloneze din 3 mai 1791, prima Constituţie scrisă din Europa şi a doua din lume după Constituţia Statelor Unite ale Americii, care fusese adoptată în 1789. Această constituţie revoluţionară a reformulat statutul ţarii ca fiind unul unitar cu o monarhie ereditară şi a abolit numeroase prevederi dăunătoare ale vechiului sistem. Noua constituţie prevedea:
- abolirea dreptului la liberum veto şi de konfederacja;
- asigura separaţia puterilor între sistemele legislativ, executiv şi judiciar;
- stabilea "suveranitatea poporului" şi extindea drepturile politice nu numai la nobilime dar şi la burghezie;
- extindea drepturile ţărănimii;
- păstra toleranţa religioasă.
Reformele au venit însă prea târziu, până în cele din urmă Uniunea statală polono-lituaniană fiind invadată din toate părţile de vecini. Această constituţie nu a fost niciodată pe deplin aplicată, statul polono-lituanian dispărând la numai patru ani după adoptarea ei.
[modifică] Armata polono-lituaniană
Armata polono-lituaniană era comandată de patru hatmani. Armata era formată din:
- Wojsko kwarciane: Armata regulată cu soldele plătite din taxe. Aceste unităţi au fost mai târziu unite în 1652 cu wojsko komputowe pentru a forma o nouă armată regulată;
- Wojsko komputowe: armata semi-regulată, creată numai în timp de război;
- Pospolite ruszenie: armata şleahticilor, armată de mase
- Piechota łanowa şi piechota wybraniecka: unităţi de pedestraşi recrutate din rândurile ţărănilor;
- Cazacii înregistraţi: unităţi formate din cazaci, folosite în special în infanterie şi uneori pentru cavaleria uşoară. Au fost recrutaţi în armată până în 1699;
- Garda Regală: o unitate mică a cărui scop principal era escortarea regelui şi a membrilor familiei regaele;
- Mercenarii: ca şi-n alte armate, erau angajaţi pentru a suplimenta efectivele armatei regulate;
- Armate private: în timp de pace erau organizate mici unităţi (regimente de câteva sute de oameni) care erau recrutate şi plătite de magnaţi sau de oraşe. În timp de război, treceau sub comanda statului, fiind plătite de la buget, crescându-şi în mod semnificativ efectivul.
Unele unităţi ale armatei foloseau tactici absolut unice. Printre aceste unităţi se aflau:
- Husarii: cavaleria grea, înarmată cu lănci, îmbrăcaţi în armuri dotate cu aripi care făceau un zgomot impresionant. Şarjele lor erau extrem de eficiente până la apariţia armelor de foc la sfârşitul secolului al XVII-lea, ceea ce dus la schimbarea centrului de greutate al armatei înspre infanterie. Membrii unităţilor de cavaleie grea erau cunoscuţi sub numele de towarzysz husarski şi erau organizaţi în luptă în pocztowy;
- Pancerni: cavalerie semi-grea, înarmată cu săbii şi topoare, arcuri cu săgeţi, mai târziu cu pistoale. Era a două ramură importantă a cavaleriei în armata polono-lituaniană;
- Cazacii: nume general dat în armata polono-lituaniană cavaleriei uşoare. De multe ori în cadrul unităţilor de cavalerie uşoară nu exista nici un singur etnic cazac. Organizaţi după modelul cavaleriei uşoare otomane sau tătăreşti, nefiind înarmaţi cu pistoale precum reitierii suedezi;
- Tabor: unităţi logistice dotate cu care trase de cai. Folosirea lor în scoputi defensive a fost perfecţionate de cazaci.
Marina militară era puţin dezvoltată şi a jucat un rol neînsemnat în istoria militară polono-lituaniană.
[modifică] Economia
Economia statului polono-lituanian era bazată pe agricultura de tip feudal care folosea munc\ iobagilor. O moşie nobiliară era formată dintr-o suprafaţa de pământ lucrată de iobagi, care produceau pentru nevoile interne şi un surplus pentru vânzare. Starea ţăranilor s-a deteriorat continuu în secolul al XVII-lea, când şleahticii au încercat să compenseze scăderea preţului cerealelor prin creşterea obligaţiilor în muncă, ceea ce a dus la crearea unui nou val de iobagi dintre ţăranii liberi, un fenomen comun întregii Europe Răsăritene.
Interesul conducătorilor statului pentru agricultură, combinat cu dominaţia nobilimii asupra burgheziei, a dus la un proces relativ încet de urbanizare şi, prin aceasta, la un proces lent de dezvoltare a industriei. În toată Europa acelor vremuri se puteau înâlni astfel de conflicte de clasă, dar nicăieri însă nu se putea înâlni o nobilime funciară care să domine mai categoric societatea ca în Uniunea statală polono-lituaniană. Statul federal avea multe oraşe mari şi mici formate conform legilor Magdenburgice. Unele dintre cele mai mari târguri comerciale erau ţinute la Lublin.
Deşi federaţia plono-lituaniană era cel mai mare producător de cereale din Europa, cea mai mare parte a produselor agricole erau folosite la consumul intern. Consumul estimat al Coroanei Poloneze (ţinuturile aflate sub administraţia directă poloneză) şi al Ducatului Prusiei în 1560–1570 a fost de 113.000 tone de grâu. Producţia poloneză anuală medie de grâu în secolul al XVI-lea a fost de 120.000 de tone, din care se exporta numai 6%, în vreme ce oraşele consumau 19%, restul fiind consumat în sate.
Grâul era cea mai importantă marfă polono-lituaniană la export. Un mare moşier semna de obicei un contract cu negustorii din Gdansk (germanul Danzig), negustori care controlau 80% din acest comerţ şi care se obligau să transporte cerealele către porturile de la Marea Baltică. Pentru transport erau folosite râurile Vistula, Pilica, Bugul de vest, San, Nida, Wieprz şi Niemen. Infrastructura de pe aceste râuri era relativ bine dezvoltată, cu porturi şi silozuri încăpătoare. Cea mai mare parte a transporturilor pe râuri se făcea pe direcţia nord, transportul către sud fiind mai puţin profitabil. De multe ori, barjele şi plutele cu care se transportase grâul erau vândute în Gdańsk pentru a fi transformate în cherestea.
Din Gdańsk, corăbiile, în special olandeze, duceau grâul spre porturile occidentale precum Antwerp şi Amsterdam. Corăbiile proprietatea a negustorilor din Gdańsk asigurau numai 2–10% din acest comerţ pe mare. Alte produse exportate prin porturile de la Marea Baltică erau cheresteaua, smoala şi mangalul.
Pe rute terestre, erau exportate piei netăbăcite, blănuri, cânepă, stambă (în special din Wielkopolska) şi pânză de in, în special în oraşele Leipzig (Lipsca) şi Nürnberg din Sfântul Imperiu Roman. Prin Silezia erau transportate către sud cirezi mari (aproximativ 50.000 de capete de animale) de vaci.
Statul polono-lituanian importa mirodenii, mărfuri de lux, haine, peşte, bere şi produse industriale – oţel şi unelte. Vase fluviale transportau către sud mărfuri de import descărcate de pe corăbii în Gdansk: vinuri, fructe, mirodenii şi heringi. Cam pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, balanţa comercială polono-lituaniană a început să devină negativă.
Odată cu începutul epocii marilor descoperiri geografice, multe dintre vechile drumuri comerciale, precum Drumul chihlimbarului, şi-au pierdut importanţa, noi drumuri fiind deschise. Importanţa Poloniei ca punte de legătură între Asia şi Europa s-a diminuat, apărând drumuri noi între Polonia şi Rusia.
Deviza naţională era złotyul cu moneda divizionară grosz. Oraşul Gdańsk avea privilegiul de a-şi bate propria monedă.
[modifică] Şleahta şi Sarmatismul
Ideologia predominantă a şleahtei a devenit "Sarmatismul", numită după numele poporului Sarmaţilor, pretinşii strămoşi ai nobililor polonezi. Acestă credinţă era o parte importantă a culturii şleahticilor. Sarmatismul se regăsea în egalitatea între şleahtici, în stilul de călărie, în tradiţiile vieţii la ţară, în tradiţiile pacifiste, în îmbrăcămintea tradiţională (żupan, kontusz, sukmana, pas kontuszowy, delia, szabla) şi folosea la integrarea nobilimii multi-etnice în timpurile Libertăţii de Aur.
La începuturile sale, în forma idealistă, sarmatismul a reprezentat o mişcare culturală pozitivă: sprijinea credinţele religioase, cinstea, mândria naţională, curajul, egalitatea şi libertatea. În timp, înţelesurile sale au fost distorsionate. Sarmatismul târziu a transformat credinţa în bigotism, cinstea în naivitate politică, mândria în aroganţă, curajul în încăpăţânare şi libertatea în anarhie.
[modifică] Demografia şi religia
Populaţia Republicii celor două naţiuni nu a fost niciodată poloneză sau catolică în proporţie copleşitoare. Federaţia avea patru naţionalităţi principale: polonezi, lituanieni, ucrainienii şi belaruşi, (ultimele două numite de obicei ca ruteni). În condiţiile care Polonia ocupa Ucraina şi era în federaţie cu Lituania, polonezii erau o minoritate distinctă în amândouă. A fi polonez în ţinuturile nepoloneze ale Uniunii, era mai mult decât un semn de etnicitate, ci mai degrabă unul de rang. Numele de polonez era dat de obicei nobilimii funciare (şleahta), care includea atât persoane de etnie poloneză cât şi persoane de altă etnie. În general, familiile nobile nepoloneze din Ucraina şi Lituania au adopta limba poloneză şi cultura poloneză printr-un proces inevitabil de polonizare. Ca rezultat, în răsărit, nobilimea poloneză (sau polonizată) domina tărănimea, care în mare majoritate nu era nici poloneză, nici romano-catolică. Mai mult, deceniile de pace au adus şi un mare val de colonişti în Ucraina, ascuţind tensiunile dintre ţăranii polonezi şi ruteni, cazaci, evrei şi şleahtici. Tensiunile erau agravate şi de discriminările pe care le sufereau creştinii ortodocşi din partea greco-catolocilor ucrainieni, (după Unirea de la Brest) şi a catolicilor dominanţi[1][2], ca şi de răscoalele căzăceşti. În vest şi nord, numeroase oraşe erau locuite de o importantă minoritate germană aparţinând bisericii reformate. Uniunea statală polono-lituaniană avea şi cea mai numeroasă diasporă evreiască din lume.
Până la Reformă, şleahta poloneză era în cea mai mare parte catolică sau ortodoxă. Până la urmă, multe familii au adoptat religia reformată. După Contrareformă, când biserica Romano-Catolică a recâştigat controlul în Polonia, şleahta a devenit majoritar romano-catolică, în ciuda faptului că romano-catolicismul nu era religia majoritară (bisericile catolică şi ortodoxă aveau aproximativ 40% din populaţie, în timp ce restul de 20% erau membri ai unor biserici protestante sau erau evrei). Trebuie notat că, date fiind tradiţiile toleranţei religioase polono-lituaniene, Contrareforma s-a bazat mai ales pe propaganda iezuită, ceea ce a făcut-o foarte paşnică în comparaţie cu execesele războiului de treizeci de ani.
[modifică] Împărţirea administrativă şi geografia Uniunii statale polono-lituaniene
Teritoriul fostei Rzeczpospolita este în zilele noastre împărţită între mai multe ţări din Europa Centrală şi Răsăiteană: Polonia, Lituania, Letonia, Ucraina, Belarus şi Rusia. Mici teritorii se află în alte ţări din zonă: Estonia, Slovacia, România şi Republica Moldova.
În vreme ce prin "Polonia" se înţelegea de obicei întreg statul, teritoriile locuite de polonezi erau de fapt parte a uni tot mai mare, "Republica celor două naţiuni" care era formată din două părţi principale:
- Coroana Regatului Polonez (Polonia propriu-zisăr), numită în mod obişnuit "Coroana" şi
- Marele Ducat al Lituaniei, numită în mod obişnuit "Lituania".
La rândul ei "Coroana" era formată din două "provincii ": Wielkopolska – Polonia Mare şi Małopolska – Polonia Mică. Statutul de "provicie" mai era acordat şi Marelui Ducat al Lituaniei. Cele trei provincii, Polonia Mare, Polonia Mică şi Lituania) erau împărţite în voievodate (województwa). Fiecare voievodat era condus de un voievod (guvernator). Voievodatele erau împărţite în stărostii conduse de un staroste. Oraşele erau conduse de castelani. Existau mai multe excepţii de la aceste reguli. Vezi şi Funcţii administrative în Uniunea statală polono-lituaniană.
Regiunile istorice ale uniunii erau:
- Polonia Mică (Małopolska), sudul Poloniei cu capitala la Cracovia,
- Polonia Mare (Wielkopolska), Polonia central-vestică, zona udată de râul Warta şi afluenţii lui,
- Mazovia (Mazowsze), Polonia centrală cu capitala la Varşovia,
- Ducatul Livoniei, un fief polonez nordic din 1561, pierdut în favoarea Suediei în deceiul al treilea al secolului al XVI-lea şidin nou în 1660,
- Ducatul Curlandei (Kurlandia), un fief polonez nordic. A înfiinţat o colonie în Tobago în 1637 şi în insula St. Andrei pe râul Gambia în 1651 (Vezi şi Colonizare Curlandeză);
- Prusia (Prusy), din care aparţineau Poloniei:
- Kresy, "Ţinuturile de la graniţa" sud-estică a Coroanei,
- Rutenia (Ruś), teritoriile de răsărit, învecinate cu Rusia,
- Samogiţia (Żmudź), Lituania apuseană,
- Silezia (Śląsk) nu a fost parte a Polonie, dar a aparţinut diferiţilor regi polonezi, în special celor din familia Vasa, care au fost duci de Opole din 1645 până în 1666,
- Pomerania (Pomorze) desemna ţărmul sudic al Marii Baltice, care nu făcea parte din Uniune sau/ori din Prusia,
- Galiţia (Galicja) este un termen care nu a fost folosit până în secolul al XVIII-lea.
Graniţele statului polono-lituanian variau mult după încheierea fiecărui tratat de pace, în special în părţile sudice şi răsăritene.
Deşi s-a încercat în mai multe rânduri să se creeze Ducatul Ruteniei ca membru cu drepturi depline al Uniunii, în special în timpul revoltei cazacilor din 1648, sau după semnarea Tratatul de la Hadiach, şi să se înfiinţeze "Republica celor trei naţiuni" sau Uniunea statală polono-lituaniano-ruteană, planul nu a fost niciodată realizat din cauza mai multor factori: pretenţiile şleahtei, luptele dintre facţiunile căzăceşti şi invaziile ruşilor moscoviţi. Din motive asemănătoare, planurile pentru înfiinţarea unei Uniuni statale polono-lituaniano-rusă nu au fost niciodată realizate, deşi în timpul războaielor Dimitriade (1605-1618), prinţul polonez (mai apoi regele Poloniei) Władysław al IV-lea Vasa a fost ales pentru scurtă vreme ţar al Moscovei.
Coroana avea o populaţie dublă faţă de Lituania şi de cinci ori mai multe venituri în trezorerie. Suprafaţa ţării a variat mult de-a lungul timpului. După Pacea de la Jam Zapolski (1582), Uniunea avea o suprafaţă de aproximativ 815,000 km² şi o populaţie de 6,5 milioane de oameni. După armistiţiul de la Deulino (1618), Uniunea avea o suprafaţă de aproximativ 1 milion km² şi o populaţie de 10 – 11 milioane de oameni (din care aproximativ 4 milioane de polonezi). În secolul al XVI-lea, cardinalul şi cartograful Martin Kromer a publicat un atlas intitulat Polonia sive de situ, populis, moribus, magistratibus et Republica regni Polonici libri duo, care a fost considerat cel mai cuprinzător ghid al ţării.
Hărţile lui Kromer arată că Uniunea era în principal o ţară de câmpie, în partea sud- estică, Kresy, aflându-se întinse stepe. Munţii Carpaţi formau o parte din graniţa de sud, Munţii Tatra având cele mai înalte culmi. Marea Baltică forma graniţa nordică. Asemeni altor ţări din acea epocă, Polonia avea codri întinşi, în special în răsărit.
[modifică] Voievodatele
Anumite surse folosesc termenul palatinat în locul celui de voievodat.
[modifică] Polonia Mare
- Voievodatul Brześć Kujawski (województwo brzesko-kujawskie, Brześć Kujawski)
- Voievodatul Gniezno (województwo gnieźnieńskie, Gniezno) din 1768
- Voievodatul Inowrocław (województwo inowrocławskie, Inowrocław)
- Voievodatul Kalisz (województwo kaliskie, Kalisz)
- Voievodatul Łęczyca (województwo łęczyckie, Łęczyca)
- Voievodatul Mazovian (województwo mazowieckie, al Mazowsze, Warszawa) compus din:
- Ţinutul Ciechanów (ziemia ciechanowska, Ciechanów)
- Ţinutul Czersk (ziemia czerska, Czersk)
- Ţinutul Liw (ziemia liwska, Liw)
- Ţinutul Łomża (ziemia łomżyńska, Łomża)
- Ţinutul Nur (ziemia nurska, Nur)
- Ţinutul Różan (ziemia różańska, Różan)
- Ţinutul Warszawa (ziemia warszawska, Warsaw)
- Ţinutul Wisk (ziemia wiska, Wizna)
- Voievodatul Poznań (województwo poznańskie, Poznań)
- Voievodatul Płock (województwo płockie, Płock) compus din:
- Ţinutul Wyszogród (ziemia wyszogrodzka, [[Wyszogród
- Ţinutul Zawkrzeń (ziemia zawkrzeńska, Zawkrzeń)
- Voievodatul Podlasie (województwo podlaskie, Drohiczyn) compus din:
- Ţinutul Bielsk (ziemia bielska, Bielsk)
- Ţinutul Drohiczyn (ziemia drohicka, Drohiczyn)
- Ţinutul Mielnik (ziemia mielnicka, Mielnik)
- Voievodatul Rawa (województwo rawskie, Rawa) compus din:
- Voievodatul Sieradz (województwo sieradzkie, Sieradz)
- Ţinutul Dobrzyń (ziemia dobrzyńska, Dobrzyń)
- Ţinutul Michałów (ziemia michałkowicka, Michałów)
- Ţinutul Wieluń (ziemia wieluńska, Wieluń)
- Ţinutul Wschów (ziema wschowska, Wschów)
[modifică] Polonia Mică
- Voievodatul Bełz (województwo bełzkie, Bełz)
- Voievodatul Bracław (województwo bracławskie, Bracław)
- Czernichów (województwo czernichowskie, Czernichów)
- Voievodatul Kijów (województwo kijowskie, Kijów)
- Voievodatul Kraków (województwo krakowskie, Kraków)
- Voievodatul Lublin (województwo lubelskie, Lublin)
- Voievodatul Podole (województwo podolskie, Kamieniec Podolski)
- Voievodatul Ruś (województwo ruskie, Lwów), divided into
- Voievodatul Sandomierz (województwo sandomierskie, Sandomierz)
- Voievodatul Wołyń (województwo wołyńskie, Łuck)
- Ducatul Siewierz (księstwo Siewierskie, Siewierz)
- Ţinutul Chełm (ziemia chełmska, Chełm)
- Principatul de Oświęcim şi Zator (Oświęcim, Zator)
[modifică] Marele Ducat al Lituaniei
- Ducatul Samogita (Principatul Żmudź, księstwo żmudzkie, Miedniki-Wornie)
- Voievodatul Brześć Litewski (województwo brzesko-litewskie, Brześć Litewski)
- Voievodatul Mścisław (województwo mścisławskie, Mścisław)
- Voievodatul Mińsk (województwo mińskie, Mińsk)
- Voievodatul Nowogródek (województwo nowogrodzkie, Nowogrodek)
- Voievodatul Połock (województwo połockie, Połock)
- Voievodatul Smoleńsk (województwo smoleńskie, Smoleńsk)
- Voievodatul Troki (województwo trockie, Trakai)
- Voievodatul Wilno (województwo wileńskie, Vilnius)
- Voievodatul Witebsk (województwo witebskie, Witebsk)
[modifică] Prusia Regală
- Ducatul Warmia (Księstwo Warmińskie, principatul episcopal Warmia, Lidzbark Warmiński)
- Voievodatul Chełmno (województwo chełmińskie, Chełmno)
- Voievodatul Malbork (województwo malborskie, Malbork)
- Voievodatul Pomerania (województwo pomorskie, Gdańsk)
[modifică] Ducatul Livoniei
- Ducatul Curlandei şi Semigaliei (księstwo Kurlandii i Semigalii, Mitawa)
- Voievodatul Dorpat (województwo dorpackie, Dorpat) from 1598 to 1620s
- Voievodatul Livonia (województwo inflanckie, Dyneburg) from 1620s
- Voievodatul Parnawa (województwo parnawskie, Parnawa) from 1598 to 1620s
- Voievodatul Wenden (województwo wendeńskie, Wenden) din 1598 până în 1620
[modifică] Vezi şi
- Lista stemelor poloneze
- Lista conducătorilor polonezi
- Lista şleahticilor
- Heraldica poloneză
- Polonizare
[modifică] Bibliografie
- Norman Davies, God's Playground, ISBN 0231053533 and ISBN 0231053517. * Jan Chryzostom Pasek, Memoirs of the Polish Baroque: The Writings of Jan Chryzostom Pasek, a Squire of the Commonwealth of Poland and Lithuania, ISBN 0520027523.
- Adam Zamoyski, The Polish Way: a Thousand-Year History of the Poles and Their Culture, ISBN 0781802008.
- Pawel Jasienica, Rzeczpospolita Obojga Narodów, ISBN 8306010930.
- Zdzisław Kowalewski, Rzeczpospolita nie doceniona: Kultura naukowa i polityczna Polski przedrozbiorowej, ISBN 832110312X.
- Teresa Chynczewska-Hennel, Rzeczpospolita XVII wieku w oczach cudzoziemców, ISBN 8304041073.
- Albrycht Stanisław Radziwiłł, Pamiętnik o dziejach w Polsce. ISBN 8306000927
[modifică] Legături externe
en Officials in 1st Rzeczpospolita — article discussing organization of officialdom in Polish–Lithuanian Commonwealth, doc format
en The Polish–Lithuanian State (1569–1795)
en Hypothetical estimate of Commonwealth economy today
en Lithuanian history forums. Some articles in English
en History of Lithuania in the Middle Ages
ru History of Belarus 9–18 centuries through original documents (The site is in Russian, and the original documents are in various languages, mostly Ruthenian)
en Short or Long History of Poland–Lithuania, 960–1795
en East Central and South-Eastern Europe to 1772
en Polish Society and Government
en Commonwealth of Two Nations Resource Page: Collection of maps and links related to the Polish–Lithuanian Commonwealth
