Iobag

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Costume ale sclavilor şi ale iobagilor din secolul al VI-lea – secolul al XII-lea

Un şerb sau iobag este un muncitor care este "legat" de pământul pe care se află. Iobăgia diferă de sclavie prin faptul ca şerbii nu puteau fi vânduţi separat de pământul pe care îl lucrau sau îl primeau în folosinţă. În mod tipic, atunci când şerbia avea preponderenţă, pământul însuşi nu putea fi vândut deoarece era asociat cu puterea politică, în schimb el putea fi transferat prin război, dăruire, căsătorie sau prin alte moduri.

[modifică] Istoria iobăgiei

Fundamentele iobăgiei au fost puse pe vremea ultimilor ani ai Imperiului Roman. Pe durata războaielor din timpul crizelor secolului al treilea, mulţi fermieri mici şi-au vândut sau şi-au abandonat pământurile, iar proprietatea asupra terenurilor agricole a ajuns să fie concentrată în moşii mari (latifundia), lucrate de ţărani (coloni), care luaseră în arendă suprafeţe arabile. Ţăranii care lucrau pe aceste moşii datorau o rentă pentru petecul de teren care le asigura traiul şi mai datorau stăpânului un număr de zile de muncă neplatită la arat, semănat şi cules. De la un termen de plată al arendei la altul, datorită deteriorării economiei romane, colonii au început să nu mai fie capabili să plătească rentele şi au ajuns legaţi de moşii prin debit. În 322, un edict al Împăratului Constantin a stabilit caracteristicile de bază ale iobăgiei. Colonii nu puteau să părăsească moşia sau să se căsătorească pe altă proprietate fără permisiunea stăpânului lor, iar copii coloniilor deveneau coloni la rândul lor. Pe de altă parte, stăpânul nu-şi putea evacua colonii şi nici nu le putea creşte în mod arbitrar rentele şi îndatoririle tradiţionale. Astfel, colonii aveau traiul asigurat oarecum.

Atât în partea răsăriteană a imperiunlui cât şi în cea de vest, (unde invazia popoarelor germanice i-a îndepărtat pe vechii moşieri romani, dar a lăsat neatins sistemul de relaţii stăpân-arendas), acest aranjament economic şi juridic a asigurat cea mai mare parte a forţei de muncă din agricultură de-a lungul întregii epoci feudale. În occident, apariţia unor monarhi puternici, a oraşelor şi a unei vieţi economice îmbunătăţite, a slabit sistemul senioral de-a lungul celui de al treisprezecelea şi celui de-al paisprezecelea secol, iar iobăgia a devenit mai rară după Renaştere. Însă, în estul şi centrul Europei, în ţări precum Prusia, Austria, Polonia şi Rusia, conducătorii au întărit şerbia în secolul al XII-lea, astfel încât proprietăţile nobililor puteau produce mai multe grâne pentru noua piaţă profitabilă de export. În multe dintre aceste ţări, iobăgia a fost abolită în timpul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Dar în Rusia s-au menţinut practicile feudale până la data de 9 februarie 1861. În alte părţi al Europei, ca de exemplu în cea mai mare parte a Scandinaviei, instituţiile feudale, inclusiv şerbia, nu au fost niciodată adoptate.