Anatomie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

1 Definiţie, obiect, metodă
2 Scurtă istorie
3 Anatomia în România
4 Surse de documentare, referinţe
- 4.1 Referinţe Web
- 4.2 Cărţi
5 Vezi şi...

[modifică] Definiţie, obiect, metodă

Anatomia (ana=prin şi tomein=tăiere) este o ramură a biologiei morfologice care studiază forma şi structura organismelor, ca şi ale părţilor lor componente. În mod curent, termenul are mai ales o conotaţie medicală deşi metodele anatomiei sunt aplicabile pentru orice organism pluricelular (iclusiv animale, plante, unele ciuperci). Studiul anatomiei este strâns legat de cel al fiziologiei, iar cu timpul (mai ales în secolul XX) din anatomie s-au desprins discipline complementare: histologia, embriologia, biologia celulară.

Disecţie pentru descoperirea trigonului carotic. Disecţia este o metodă indispensabilă în studiul anatomiei.

Există mai multe variante ale anatomiei, care pot fi clasificate astfel:

1. După obiectul de studiu: anatomia vegetală, animală sau umană

2. După modul de abordare al obiectului de studiu*:

Anatomia topografică - studiază poziţiile diferitelor elemente anatomice precum şi raporturile dintre acestea.

Anatomia descriptivă (sau generală) - studiaza ţesuturile şi organele ţinând seama şi de proprietăţile lor fiziologice şi urmăreşte organizarea acestora în aparate şi sisteme.

Anatomia funcţională - studiază relaţiile de cauzalitate şi dependenţă dintre forma, poziţia şi funcţia diferitelor elemente anatomice.

Anatomia patologică (Anatomopatologia, Patomorfologia) - este disciplina medicală care studiază modificările de ordin macroscopic şi microscopic intervenite la nivelul organelor şi ţesuturilor ca urmare a unei stări patologice, sau pe cele care cauzează diferite stări patologice.

Anatomia clinică - se ocupă cu integrarea cunoştiinţelor de anatomie în practica medicală (examen clinic, manevre terapeutice etc.). Ca subdiviziuni ale sale se pot menţiona anatomia chirurgicală şi anatomia radiologică (mai nou anatomia imagistică)

Anatomia comparată - studiază comparativ alcătuirea aceloraşi elemente la diferite specii, căutând să integreze diferenţele şi similitudinile în cadrul proceselor de evoluţie, adaptare, speciaţie.

Anatomia artistică - studiază din punct de vedere estetic relaţiile dintre dimensiunile, relifurile şi proporţiile corpului uman cu scopul teoretizării şi înţelegerii frumuseţii.

*Această clasificare se aplică de obicei anatomiei animale şi celei umane.

Studiul lui Leonardo da Vinci privind proporţiile corpului uman. Ilustraţie pentru cartea De Divina Proportione a lui Luca Pacioli, 1509

Metodele de studiu al anatomiei constau mai ales în observaţie. Aceasta poate fi:

macroscopică

pe viu, cu ochiul liber, prin palpare, percuţie, sau prin intermediul diferitelor tehnici de imagistcă sau
pe cadavru, cu ajutorul disecţiei - procedeul cel mai folosit şi cel mai util.

microscopică

Observarea şi descrierea structurilor cu ajutorul microscoapelor, sau al altor tehnici.

[modifică] Scurtă istorie

[modifică] Începuturi

Primele metode folosite în studiul anatomiei au fost simpla observare şi descriere a organismelor, însoţită obligatoriu de corelaţii cu funcţiile diferitelor componente. Aplicaţiile imediate ale cunoştiinţelor dobândite astfel erau folosite de oameni pentru diferite scopuri: producerea obiectelor de îmbrăcăminte, a armelor, a locuinţelor; însă încă din cele mai vechi timpuri, aplicaţia cea mai importantă şi mai spectaculoasă a noţiunilor de anatomie a fost cea medico-chirurgicală, la început concretizată în intervenţii simple ca hemostaze, aplicare de pansamente, sau chiar (după unii cercetători) manevre mai complexe ca trepanaţii. De altfel, dintre toate ştiinţele medicale, anatomia este poate cea mai veche, apărută spontan şi natural din simpla vizualizare a corpului uman sau a corpurilor animalelor.

[modifică] Antichitatea

Hippocrate (460-375 îen), considerat părintele medicinei, a folosit ca principală metodă observaţia directă, şi pe baza acesteia a formulat şi susţinut teoria umorală care, deşi falsă din punct de vedere ştiinţific, a avut marele merit de a pregăti terenul Endocrinologiei moderne:

"...omul este, ca destin, urmaşul celor patru umori..."

Aristotel (384-322 îen), tutorele şi mentorul lui Alexandru cel Mare, a formulat primele noţiuni de embriologie şi de anatomie comparată, descriind embrionul de găină şi lichidul spermatic.

În secolul II en, Galenus din Pergam, medicul lui Marcus Aurelius foloseşte metoda disecţiei experimentale, face prima clasificare sistematică a oaselor şi articulaţiilor, descrie duramater şi piamater şi face unele referiri la alantoidă, amnios şi placentă.

[modifică] Perioada medievală

Cu Galenus se încheie perioada de înflorire şi de evoluţie rapidă a ştiinţelor medicale în spaţiul european. Urmează aproximativ 14 secole de declin, corespunzătoare epocii de dominaţie creştină şi asanării valorilor antichităţii. Orice tentativă de considerare a materialităţii fiinţei umane este descurajată şi se instalează domnia superstiţiilor şi misticismului. Această situaţie a durat până la sfârşitul Evului Mediu. Între timp, epicentrul medicinei şi implicit al anatomiei se mută în spaţiul arab. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei perioade este Avicenna (980-1037), cu lucrarea sa "Canonul medicinei practice" ce va deveni cartea de căpătâi a multor înţelepţi europeni din perioada medievală.

[modifică] Renaşterea

Planşa 164 din cartea "De Humani Corporis Fabrica" de Andreas Vesalius

În perioada Renaşterii, Leonardo da Vinci reia şi amplifică studiul anatomiei. Deşi contribuţiile sale sunt mai ales legate de anatomia artistică, acestea sunt extrem de valoroase. Da Vinci a realizat peste 750 de desene anatomice perfect valabile, folosindu-se şi de cadavre.

Fondatorul anatomiei moderne este Andreas Vesalius (1514-1564). El aşează anatomia pe noi temelii, elaborează metode de cercetare, descoperă şi descrie destul de corect vasele spermatice, descrie sistemul osteomuscular, circulaţia venoasă, mezenterul, ovarul, face distincţia între marea şi mica circulaţie. Reuşeşte să detroneze cristalinul din postura de organ al recepţiei vizuale, şi descrie ligamentul inghinal. Opera sa principală este De Humani Corporis Fabrica (1453), o carte remarcabilă, de aproximativ 600 de pagini, în 7 tomuri, cu peste 300 de ilustraţii, care a dominat literatura de specialitate până târziu, în secolul XIX.

[modifică] Anatomia în România

În forma sa modernă, anatomia a început să se dezvolte în România din secolul XIX, chiar dacă cu destul de mult timp în urmă, mulţi tineri români studiaseră medicina în Europa occidentală, unii chiar cu Vesalius. De Humani Corporis Fabrica a circulat pe teritoriul românesc până la începutul secolului XX. În 1843 Nicolae Kretzulescu publică, ajutat de Carol Davila, un „Manual de anatomie descriptivă“, în limba română, dar cu caractere chirilice. În aceeaşi perioadă, în Transilvania şi prin Banat se bucură de o largă circulaţie „Antropologhia sau scurtă arătare despre om şi însuşirile sale“, editată în 1830 la Buda, în limba română, dar tot cu litere chirilice. În 1855, Carol Davila înfiinţează, cu concursul domnitorului Barbu Ştirbey, „Şcoala de mică chirurgie“ sau „de felceri“, de la Spitalul Oştirii. La Colţea, Carol Davila înfiinţează prima bibliotecă medicală şi un mic muzeu de anatomie.

Portretul lui Vesalius - De Humani Corporis Fabrica, pag. xii

În 1869 „Şcoala de mică chirurgie“ devine Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie cu sediul în localul Spitalului Militar Central. Mai târziu se mută la Spitalul Colţea, unde existau săli spaţioase de disecţie şi unde se va construi şi un amfiteatru de anatomie. Thoma Ionescu (1860-1926) vine în 1865 la catedra de „Anatomie topografică şi chirurgie operatorie“. El este primul anatomist român autor al unor lucrări ştiinţifice apreciate pe plan internaţional, ca:

Herniile interne retroperitoneale (premiul Laborie al Academiei de Medicină din Paris)

Evoluţia intrauterină a colonului pelvin

capitolul de Anatomie a tubului digestiv din tratatul lui Poirier şi Charpy

Anatomia simpaticului cervical (în colaborare cu Dimitrie Gerota)

Tot el fondează şi prima revistă medicală românească: Revista de chirurgie.

Ioan Francisc Rainer (1874-1944), ce va avea să fie profesor al eminentului George Emil Palade, activează la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Iaşi începând cu anul 1913. În 1920 preia Catedra de Anatomie din Bucureşti, unde rămâne până în 1942. Are contribuţii extrem de importante în promovarea conceptului de anatomie funcţională, căutând să elimine descrierea rece şi seacă, enumerarea noţiunilor fără a ţine seama de fiinţa vie:

„...idealul ar fi [...] să studiem pe viu, să surprindem forma în mersul ei spre realizare, nu în oprirea ei ireversibilă.“

Se implică şi în studii destul de complexe de antropologie fizică, satisfăcându-şi astfel şi pasiunea pentru fotografie şi etnologie. Alcătuieşte o valoroasă colecţie de cranii şi schelete umane complete, cea mai numeroasă din Europa acelor vremuri. Pune bazele Institului de Antropologie care astăzi îi poartă numele (Centrul de Cercetări Antropologice "Francisc I. Rainer"). Descoperă ganglionii limfatici subepicardici, observă resorbţia cartilajului în cadrul osificării, descrie tractul iliotibial şi multe altele.