Svastică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Svastica (卐) este o cruce echilaterală cu braţele îndoite la vârf în unghi drept în sens orar sau antiorar. De obicei este orientată astfel încât una dintre liniile principale să fie orizontală, dar se găsesc şi variante în care aceasta este rotită cu 45 de grade; versiunea hindusă este adesea decorată cu un punct în fiecare sfert, varianta fără punct fiind considerată cea oficială în Hinduism.
Cuprins |
[modifică] Generalităţi
Svastica este cel mai sfânt simbol non-silabic (vezi şi Om) în Hinduism. Prin extensie, Jainismul şi Budismul folosesc acest simbol. În Occident este cunoscut în general ca emblemă a mişcării naziste.
Se pare că a fost utilizată pentru prima dată de locuitorii Eurasiei. Cu toate acestea, a fost adoptată în culturile vechi americane, aparent independent. Astăzi, svastica este folosită pe scară largă în ceremoniile religioase şi civile din India. Majoritatea templelor indiene, căsătoriile, festivalurile şi sărbătoririle au ca decoraţiune svastica. La începutul secolului al XX-lea era utilizată pe scară largă, în întreaga lume, fiind privită ca un simbol aducător de noroc. Svastica a apărut pe cotorul unor cărţi ale scriitorului anglo-indian Rudyard Kipling şi a fost folosită de Robert Baden-Powell ca simbol al cercetaşilor.
După înfiinţarea Partidului Naţionalist Socialist German al Muncitorilor, svastica a fost asociată cu fascismul, rasismul, Al doilea război mondial şi Holocaustul în marea parte a lumii occidentale. Înainte de aceasta a ajuns binecunoscută în Europa prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schliemann, cel care a descoperit simbolul în situl vechii cetăţi a Troia şi cel care a asociat-o cu vecile migraţii ale popoarelor indo-europene (ariane) [1]. Utilizarea de către nazişti derivă dela mişcarea naţionalistă germană timpurie völkisch, pentru care svastica era un simbol al identităţii "ariane", concept pe care teoreticieni ca Alfred Rosenberg l-au echivalat cu rasa nordică, "rasa dominantă", cu originea în Europa de nord. Svastica a rămas un simbol de bază al grupărilor neo-naziste şi este afişat de grupări radicale pentru a demonstra un comportament presupus nazist faţă de organizaţii şi persoane rivale.
După sfârşitul Celui de al doilea război mondial utilizarea svasticii a fost descurajată în lumea occidentală. Persoane şi grupuri au avut tentative, deocamdată eşuate, de a-i învăţa pe occidentali să privească originile preistorice ale svasticii, făcând abstracţie de recenta ei asociere cu nazismul. În ziua de azi utilizarea svasticii este interzisă în majoritatea statelor. (În România se pedepseşte cu până la 6 ani de închisoare acest lucru)
[modifică] Etimologie şi nume alternative
Cuvântul svastica îşi are originea în sanscrită suastika, însemnînd orice obiect benefic sau aducător de nororc şi în particular un semn făcut pe obiecte şi persoane pentru a indica norocul. Este format din su- (înrudit cu ευ- din greacă), care înseamnă "bine, bun" şi asti un rezumat verbal a rădăcinii ca "a fi"; astfel suasti înseamnă "a fi bine, stare bună". Sufixul -ka formează un diminutiv, şi svastika putînd fi tradus efectiv prin "obiect mic asociat cu a fi bine", în mare "portbonheur" sau "obiect aducător de noroc" [2]. Sufixul -tika înseamnă şi semn; de aceea, în India se mai foloseşte pentru svastică numele alternativ shubhtika (semn bun). Cuvântul apare pentru prima dată în sanscrita veche (în epopeele Ramayana şi Mahabharata).
Ortografieri alternative ale cuvântului sanscrit în engleză includ suastika şi svastica. Nume alternative pentru formă:
- păianjenul negru, la popoare din Europa centrală şi de vest.
- cruce îndoită
- cruce cu colţuri, în heraldică ( Winkelmaßkreuz în germană.)
- cruce gammadion, tetragammadion sau doar gammadion, pentru că fiecare braţ seamănă litera greacă Γ (gamma). ( croiz gammée în franceza veche şi croix gammée în franceză; cruz gamada în spaniolă.)
- fylfot, care înseamnă "patru picioare", în special în heraldică şi arhitectură (vezi şi Fylfot)
- cruce încârligată, (olandeză: hakenkruis, islandeză: Hakakross germană: Hakenkreuz, finlandeză: hakaristi, norvegiană: Hakekors italiană: croce uncinata şi suedeză: Hakkors)
- roata soarelui (germană Sonnenrad), un nume folosit ca sinonim pentru crucea soarelui.
- tetraskelion, greacă "cu patru picioare"
- Ciocanul lui Thor, din presupusa asociere cu Thor, zeul trăsnetului în mitologia nordică, dar care poate fi folosire greşită a numelui care desemnează de fapt simbolul în formă de Y sau de T. (vezi Thomas Wilson, subsol.)
- crucea fulgerului (letonă: perkonkrusts)
[modifică] Istoric
Svastica apare în artă şi în simboluri preistorice sau în diverse contexte: noroc, soarele, Brahma, în conceptul hinduist de samsara. În antichitate, svastica a fost folosită mult, printre alţii, de hitiţi [3], celţi şi de greci. Apare şi în alte culturi din Asia, Europa, Africa şi America – uneori ca motiv geometric, uneori ca simbol religios. În zilele noastre, ca întotdeauna, svastica este un simbol sacru în hinduism, budism şi jainism.
Ubicuitatea svasticii a fost explicată prin trei teorii principale: deyvoltare independentă, difuziune culturală şi evenimente externe. Conform primei teorii, simetria şi simplitatea svasticii a condus, pretutindeni, la apariţia ei independentă, fie ca urmare a inconştientului colectiv – conceptul elaborat de Jung, fie ca simplu simbol.
O altă explicaţie este sugerată de Carl Sagan în cartea sa Cometa. Sagan reproduce un străvechi manuscris chinezesc care arată variante ale cozii cometelor: cele mai multe sunt variaţii ale unei cozi simple, dar ultima înfăţişază nucleul cometei, cu patru braţe îndoite prelungite din el, imagine care aminteşte de svastică. Sagan sugerează că în antichitate o cometă ar fi putut ajunge atât de aproape de Pământ, încât jeturile de gaz izvorâte din ea, deviate de rotaţia cometei, ar fi devenit vizibile, conducând la adoptarea svasticii ca simbol, în întreaga lume. Teorii ale originii unice ca simbol sacru preistoric îi indică pe proto-indo-europeni, susţinînd că svastica nu a fost adoptată de Sumer în Mesopotamia, care nu a luat naştere înainte de 3500 î.e.n., şi de vechiul regat al Egiptului, începînd din 2630 î.e.n., argumentînd că acestea erau deja bine consolidate şi definite în momentul răspândirii simbolului. Ca argument ex silentio, acest punct de vedere are puţină valoare ca dovadă în sprijinul teoriei. Simbolul svasticii este sacru în hinduism, budism şi jainism, ambele avînd apariţia datată, cu aproximaţie, în secolul al-VI-lea î.e.n.. Budismul, în special, s-a bucurat de un mare succes, răspândindu-se spre est şi prinzînd rădăcini în Asia de sud-est, China, Corea şi Japonia până la sfârşitul primului mileniu. Utilizarea svasticii de către religia Bön originară din Tibet, ca şi de religii sincretice, cum ar fi Cao Dai din Vietnam şi Falun Gong din China, este considerată, de asemenea, ca fiind un împrumut din budism. Similar, existenţa svasticii ca simbol solar al civilizaţiei Akan din Africa de sud-vest ar putea fi rezultatul unui transfer cultural între centrele negoţului de sclavi africani, în jurul anului 1500.
Existenţa svasticii ca simbol pe continentul American aruncă o provocare teoriei difuziunii. În timp ce unii au avansat ideea că svastica a fost transferată, în secret, în America de Nord de o civilizaţie antică de navigatori din Eurasia, o dezvoltare separată, dar paralelă a simbolismului religios este considerată a fi explicaţia cea mai plauzibilă.
Indiferent de origini, în general, svastica a avut conotaţii pozitive în istoria timpurie a omenirii, cu excepţii mai ales în Africa şi America de Sud.
[modifică] Adoptarea svasticii în Occident
Descoperirea grupului de limbi indo-european în anii 1790 a înteţit efortul arheologilor de a lega preistoria popoarelor Europa de cea a arienilor (indo-iranieni). Ca urmare a descoperirii, printre ruinele Troiei a unor obiecte purtând svastică, Heinrich Schliemann s-a consultat cu doi sanscritologi proeminenţi din vremea sa, Emile Burnouf şi Max Müller, ajungînd la concluzia că svastica a fost un simbol specific indo-european. Ulterior, descoperirea motivului svasticii printre rămăşiţe hitite şi ale vechiului Iran au părut să confirme teoria. Ideea a fost preluată de numeroşi scriitori şi svastica a devenit populară în Occident, apărînd în multe forme, din anii 1880 până prin anii 1920.
Sensul religios al svasticii a fost deturnat la începutul secolului al XX-lea când a fost adoptat ca emblemă a Partidului Naţional Socialist German. Această asociere a avut lor deoarece nazismul afirma că arienii au fost strămoşii germanilor moderni şi, datorită acestui lucru, cucerirea lumii de către Germania ar fi fost dorită şi chiar predestinată. Svastica a fost folosită ca un simbol convenabil menit să sublinieze corespondenţa mitică arian-german. De la Al doilea război mondial încoace, unii occidentali văd în svastică doar un simbol nazist, ceea ce conduce la presupuneri incorecte despre folosirea pre-nazistă şi la confuzii în legătură cu statutul ei sacru, religios, în hinduism.
[modifică] Svastica în România
Svastica, (Crucea încârligată, Hackenkreuz), aparţinea cultului solar din epoca de bronz, şi apare în ţările în care a trăit rasa pelasgică pe care o întâlnim de la început şi pe teritoriul ţării noastre. Svastica este, în genere, semnul distinctiv al rasei arice, şi în special al ramurei tracilor, din care se trage şi poporul român, prin daci. Pe teritoriul României, cele mai vechi semne ale svasticii au fost găsite în Transilvania, la Bod (Brenndorf), lângă Braşov, la Turda, dar şi în alte localităţi, datând din epoca pietrei. De la arieni, svastica a trecut în cultul creştin, şi este forma primitivă a crucii. Cultul svasticii a continuat să existe şi în Dacia Romană. Pe o inscripţie a cohortei Dacice I, Aelia Dacorum, se găseşte semnul svasticii cu braţele spre răsărit. Ea a continuat să fie păstrată de popor de-a lungul timpului şi putea fi găsită pe monumente, pe cusăturile naţionale, pe podoabele bisericeşti vechi. Acoperământul mormântului Mariei de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, din 1477, este împodobit cu svastici. Ele se găseau şi pe pictura bisericii Trei-Ierarhi din Iaşi. Din 1918, svastica devine simbolul mişcărilor antisemite în Germania, Austria şi în alte ţări. La noi a fost semnul Ligii Apărării Naţional Creştine a profesorului A. C. Cuza, şi a Partidului Naţional Creştin. Din păcate, datorită deturnării sensului iniţial al acestui frumos simbol al vieţii de către nazism şi hitlerism, întrucât svastica nazistă a devenit semnul uşor de identificat al mişcării naţional-socialismului, astăzi este un simbol blamat şi interzis.
[modifică] Note
[modifică] Vezi şi
