Napoleon Bonaparte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Napoleon Bonaparte
(n. 15 august 1769- d. 5 mai 1821
Napoleon Napoleon-portret
Locul naşterii:	Ajaccio, Corsica
Locul decesului:	Insula Sfânta Elena)

Napoleon Bonaparte (n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în Insula Sfânta Elena) a fost cel mai important om politic şi militar după Revoluţia franceză.

Cariera lui a început în rândurile armatei revoluţionare, a înlăturat printr-o lovitură de stat Directoratul fiind apoi ales Prim Consul al Republicii Franceze, s-a autoproclamat Împăratat al francezilor (1804-1814, 1815), în 1805 rege al Italiei iar în 1806 Protector al Confederaţiei Rinului.

A abdicat în 1814 la Fontainebleau şi dupa un scurt exil a revenit în 1815 pentru cele 100 de zile de domnie, încheiate cu înfrângerea de la Waterloo.

Ca militar s-a remarcat în campaniile din Italia, Egipt, Austria, Prusia, Rusia. Printre cele mai răsunătoare victorii ale sale se află cele de la Arcole, Lodi, Marengo, Austerlitz [1], Iena, Friedland, Wagram şi Eylau.

El a revoluţionat sistemul legal, politic şi economic din Franţa, prin Codul civil şi a pus bazele unei reforme economice.

A fost exhumat la 15 octombrie 1840 şi transferat în Domul Invalizilor din Paris.

În ţările române ale acelor vremuri, era cunoscut sub numele de „Bunăparte”.

[modifică] Viaţa. Date biografice

[modifică] Copilăria. "Nabulio"

În anul 1768 conducătorii republicii Genova vindeau insula Corsica regelui Franţei, Ludovic al XV-lea. Când primele trupe franceze au debarcat ca să o ia în primire, corsicanii s-au ridicat la luptă pentru a-şi apăra libertatea. Sub conducerea lui Pasquale Paoli ei au obţinut iniţial unele succese, dar sosindu-le întăriri, francezii i-au înfrânt pe răsculaţi, în anul următor, într-o bătălie sângeroasă (Ponte-Nuovo, 9 mai 1769). Căpetenia învinşilor s-a refugiat în Anglia şi mulţi dintre locotenenţii acestuia, între care şi tânărul Carlo-Maria Buonaparte, s-au raliat noilor stapânitori.

În această atmosferă de depresiune generală, după înfrângerea suferită, s-a născut al doilea fiu al lui Carlo-Maria Buonaparte şi a Letiţiei Buonaparte (născută Ramolino), la 15 august 1769, la Ajaccio, căruia părinţii i-au dat numele, puţin obişnuit, de Napolione. El îşi va franţuzi cu timpul atât numele cât şi prenumele şi va intra în istorie ca Napoleon Bonaparte. Numele i-a fost în cinstea unchiului său Napoleone, care murise cu câteva săptămâni inainte în bătălia de la Ponte-Nuovo, iar Napoleon va spune mai târziu Acest nume este înzestrat cu o virtute virilă, poetică şi răsunătoare. Dar în cursul primilor săi ani va fi numit Nabulio, sau cu pronunţia italiană, Nabulione. Ai lui, din pricina caracterului certăreţ al copilului, îl vor porecli Rabulione, adică "cel care se amestecă în toate".

Letiţia Buonaparte a născut treisprezece copii în nouăsprezece ani, din care doar opt vor supravieţui, opt copii care îşi vor împărţi într-o zi tronuri şi regate.

În primul an al domniei lui Ludovic al XVI-lea, Nabulio, în vârstă de cinci ani este dat extern la un pension ţinut de călugăriţe la Ajaccio, o şcoala mixtă instalată într-o veche clădire a iezuiţilor. Se iniţiază în tainele alfabetului, începe şă silabisească în limba italiană şi învaţă să numere. Era deosebit de înzestrat pentru socoteli, maicile uluite l-au poreclit "Matematicianul", la educaţia religioasă avea însă note foarte proaste. Încă de mic Nabulio este fascinat de tot ceea ce înseamnă a fi soldat, printre jucăriile preferate se aflau o tobă şi o sabie de lemn, mănâncă paine neagră tocmai pentru a se obişnui cu traiul din armată, cel puţin aşa spune legenda.

[modifică] Pregătirea militară

"Napoleon trecând Alpii"
(tablou de Jaques-Louis David)

Familia Buonaparte este tot săracă iar Charles (Carlo) tot speră să obţină burse pentru cei doi băieţi, Joseph şi Napoleone. Pentru a li se acorda această favoare, trebuie să facă dovada de nobleţe. Tatăl viitorului împărat reuşeşte să adune documentele menite să dovedească ca este de neam nobil şi poate chiar prezenta blazonul familiei: pe câmp roşu două bare şi două stele de azur, totul sub o coroană de conte. D'Hozier de Sérigny, magistrat însărcinat cu rezolvarea problemelor referitoare la titlurile de nobleţe şi la blazoane în Franţa, se declară mulţumit, iar cei doi fii mai mari ai nobilului devin bursieri ai regelui. La recomandarea episcopului de Autun şi frate al guvernatorului insulei Corsica, Alexandre de Marbeuf, prinţul de Montbarrey, ministru de război, îl desemnează pe Napoleone pentru a fi înscris într-o şcoală militară. A fost aleasă Şcoala de la Brienne, un orăşel din Champagne, la vreo 180 de kilometri de Paris.

Napoleone părăseşte la 15 decembrie 1778 Corsica, însoţit de tatăl său, fratele sau, Joseph, şi abatele Varèse cu directia Autun, oraş unde se află şcoala lui Joseph, urmând a se îndrepta de acolo la Brienne. Napoleone ajunge in 5 mai 1779 la Scoala militară de la Brienne, în fiinţată doar cu doi ani în urmă. Tânărul Napoleone, care avea pe atunci doar 9 ani, este plasat in clasa a şaptea. Dorinţa lui cea mai arzătoare era să înveţe franceza corect, îi displac orele de latină dat se afirmă talentul său la matematică şi citeşte cu nesaţ toate cărţile din bibliotecă. Se împrieteneşte cu Bourrienne, care va fi mai tărziu secretar al generalului şi prim consulului Bonaparte.

Mareşalul de Ségur, ministru de război, îl insărcinează pe inspectorul Reynaud des Monts să-i primească la Şcoala militară de la Paris pe "toţi bursierii şcolilor mici care doresc să meargă la artilerie, la geniu sau la marină şi care s-au distins prin inteligenţă, bună purtare şi cunoştinţele lor de matematici". Elevul-cadet Buonaparte care tocmai a împlinit 15 ani posedă toate calităţile şi este acceptat împreună cu alţi patru colegi ai săi.

La 21 octombrie 1784, Napoleone descoperă Parisul. Ajuns la Şcoala militara de la Paris, nu se distinge în mod deosebit, bun la matematici, mediocru la istorie, are note mai mici decât la Brienne. Tânărul cadet doreşte să intre în rândurile marinei. La începutul anului 1785, viitori aspiranţi au fost anunţaţi anul acesta nu va avea loc examen pentru marină, astfel Napoleon alege artileria. La 23 martie 1785, Buonaparte află de moartea tatălui său, survenită cu o lună inainte, la 24 februarie la Montpellier.

În septembrie începe concursul de absolvire, la care participă elevii tuturor şcolilor regale din Franţa. La 28 septembrie se publică rezultatele: din 137 de candidaţi, 58 sunt admişi locotenenţi-secunzi, din care 4 cadeţi ai Şcolii militare din Paris. Napoleone de Buonaparte al 42-lea admis devine astfel la vârsta de 16 ani şi cincisprezece zile ofiţer.

În luna următoare este numit, împreună cu prietenul său Alexandre des Mazis, la regimentul de la Fére, cu garnizoana la Valence. Aici îşi indeplinea în mod conştiincios serviciul, iar în orele libere citea, devora cărţile. Într-o perioadă de 4-5 ani a acumulat enorme cunoştinţe, din toate domeniile, dar a avut o predilecţie pentru studiile de istorie; toată viaţa avea să fie un cititor pasionat şi ca urmare va deveni unul dintre cei mai culţi oameni din epoca sa.

[modifică] Revoluţia franceză şi Napoleon

Napoleon Bonaparte, locotenent (1792)

Când în 1789 izbucneşte revoluţia franceză, tânărul locotenet era în vârstă de 20 de ani. El era adept înfocat al ideilor înaintate şi valul revoluţionar avea să-l împingă în primele rânduri ale sprijinitorilor revoluţiei. Răsturnând puterea nobilimii şi a clerului şi proclamând principiile libertăţii, egalităţii li frăţiei între toate clasele şi păturile sociale, revoluţia franceză exstindea şi consolida bazele unei noi orânduiri sociale. Monarhii feudali din Europa şi forţele sociale care îi sprijineau, simţindu-şi dominaţia ameninţată, şi-au unit eforturile pentru înăbuşirea revoluţiei şi restabilirea în Franţa a vechilor rânduieli. Atunci masele de tărani şi orăşeni s-au ridicat la luptă, sub conducerea burgheziei, ţi însufleţite de idealurile revoluţiei au format, cu piepturile lor, scut de netrecut în faţa agresorilor.

Napoleon consul

În anul 1793 armatele franceze străjuiau la hotarul de nord-est ameninţat de forţe prusiene, la cel de est şi cel de sud ameniţate de Imperiul habsburgic, în timp ce o mică grupare, comandată de generali nehotărâţi, era plasată în faţa Toulonului ocupat de englezi. Din rândurile armatei de Toulon s-a detaşat însă figura puţin stranie a unui tânăr ofiţer de artilerie, cu faţa bolnăvicios de măslinie, cu haine prea largi şi sabia prea lungă pentru trupu-i puţinel, care avea să joace un rol însemnat nu numai la eliberarea acestui important port şi bază navală la Marea Mediterană, ci şi în istoria Franţei şi în istoria universală. După aventură în Corsica, unde intrase în conflict cu Pasquale Paoli, care intenţiona să detaşeze insula de Franţa li să o păredea Angliei, tânărul Bonaparte se reîntorsese în Franţa, fusese înaintat la gradul de căpitan şi printr-o întâmplare norocoasă ajunsese în fruntea artileriei armatei de la Toulon(comandatul titular se îmbolnăvise).

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoştinţe, acumulate în lecturile nesfârşite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici ataşaţi armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan şi aplicând cu vigoare planul întocmit de el au înfrânt trupele engleze, au eliberat oraşul şi au izgonit flota duşmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breşă în frontul coaliţiei duşmane şi a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat şi, la 26 decembrie 1793, el este insărcinat să inspecteze litoralul de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcţionare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina oraşul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei şi aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergie, Paris. Totuşi, protejat de Augustin Robespierre şi de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat.

La 7 februarie Napoleone este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primeşte diploma sa de ofiţer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre şi şase raţii de hrană. Păstrându-şi, funcţiile de inspector al litoralului, trebuie să îşi ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Buonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleone a lucrat la un plan de operaţii care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Roberspierre-junior şi pe colegul său Ricord, şi cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Buonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie şi atacă fortul Onegalia. Soldaţii piemontezi şi englezi sunt decimaţi. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia şi câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea oraşului Ormea.

În timp ce Massena îi bate pe austrieci la Muriato şi începe marşul victorios spre pasul Tende, Buonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obţine întăriri. Pentru a cunoaşte şi a aprecia forţele de care dispune Genova şi fortificaţiile ei, Augustin Robespierre şi Ricord îl trimit la 11 iulie pe Buonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, care vorbind perfect italieneşte reuşelte să studieze amănunţit poziţia civică şi politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revolutionar, pe cand Napoleone soseşte la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi fraţi sunt ghilotinaţi.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relaţiei acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcţiile sale şi este pus in stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovăţeşte şi îl eliberează pe Buonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa intocmească un plan de campanie, care îl ca pune însuşi în acţiune cam peste un an şi jumătate şi care va da Franţei Italia. Dar Lazare Carnot la Paris şi Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecinţă, la sfârşitul anului 1794 şi la începutul anului 1795, Buonaparte este obligat împotriva voinţei sale, să pregătească expediţia împortiva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăseşte Toulounul cu direcţia Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlneşte flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase şi se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediţia a eşuat.

Buonaparte şi camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulţimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de nelinişte socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză in repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acţiona mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viaţă mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiaza de pe lista ofiţerilor generali utilizaţi, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul şi apoi arhicancelarul imperiului.

Franţa nu este numai în haos, dezordine şi confizie, ci este şi guvernată de o mână de oameni "înecaţi în datori şi crime". La sfârşitul lui sptembrie 1795, frământarea se face simţită, Convenţia agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru şi la 5 fructidor - 27 august 1975 a fost votată o nouă Constituţie, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute şi Consiliul Bătrânilor, deputaţi care vor fi luaţi din rândurile Convenţiei. Secţiile regalistă se revoltă şi oamenii sunt chemaţi la arme împotriva Convenţiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria oraşului, unde se alfa Robespierre. Barras ştie prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experienţă, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferinţă un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, asează personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch şi Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secţionari şi soldaţii comandaţi de Barras. După spusele lui Thiebault, ofiţer de stat-major şi viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Buonaparte reuşeşte să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenţia, la propunerea lui Barras, îl numeşte pe generalul Buonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleone este avansat în gradul de general de divize. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcţia sa şi Buonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc imbătat de glorie şi pare chiar perfect conştient de lipsa sa de competenţă în ce priveşte sarcinile de comandant al garnizoanei şi de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană ca "care nu se jena de fel să arate faţă de subordonaţii săi cât de multe lucruri în materie nu ştia, lucruri pe care era de presupus că şi ultimul dintre ei le ştie la perfecţie".

Buonaparte începe să se lege de [Josephine de Beauharnais], viitoarea lui nevastă. La 2 martie, Buonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susţinut de [Barras] şi de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleone şi Josefina, în cancelaria maestrului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

[modifică] Campania din Italia (1796)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfectează acel plan de campanie la care se gândeşte de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 şi care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord şi pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul şi Lombardia dintr-un motiv foarte simplu şi anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunţat că trăsura îl aşteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, şi Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură. O altă campanie celebră a fost cea din Egipt, în anii 1798-1799, încheiată cu eşec din cauza supremaţiei maritime a englezilor, tăind legăturile cu Franţa.

[modifică] Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia şi-a consolidat puterea şi au fost salvate cuceririle revoluţiei franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin măsurile luate, corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franţa a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învăţământului modern, religia reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereşte Belgia (zone de la Rin şi Italia). Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia asupra Italiei. În 1802, Franţa a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franţa renunţă la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul razboaielor anterioare.

[modifică] Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1814)

Incoronarea

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon s-a autoproclamat împărat în anul 1804. Avea o soţie pe nume Joséphine de Beauharnais; în 1810 divorţează de ea şi se căsătoreşte din nou, cu fiica împăratului Francisc I al Austriei.

Napoleon ca împărat

Fiind încoronat de către papa Pius VII, căsătorindu-se cu Joséphine de Beauharnais, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste (Rusia,Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză pentru supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reuşit să obţină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz şi asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărţită între împaratul Franţei şi ţarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice şi este exilat în insula Elba, în anul 1814.

[modifică] Exilul din Insula Elba

[modifică] Domnia de 100 de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

Imediat dupa infrangerea de la Leipzig,intreg imperiul s-a prabusit.Burbonii au fost readusi la tronul Frantei prin Ludovic al-XVII-lea .Aceasta revenire nu s-a bucurat insa de unanimitatea aliatilor,intre care au intervenit repede divergente.Unitatea coalitiei a fost insa salvata chiar de Napoleon.Inconjurat de dezbinarea aliatilor,Napoleon paraseste insula Elba si incepe ceea ce avea sa fie aventura celor 100 de zile.Reintronat,acesta incepe sa viseze la refacerea marelui imperiu.Obtine chiar cateva victorii.Pentru scurt timp insa,caci este infrant in batalia de la Waterloo (iunie 1815). Silit sa abdice din nou,Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena,unde a murit in conditii neclare,cativa ani mai tarziu,la varsta de 51 de ani (5 mai 1821,se presupune ca a fost otravit)