Lup cenuşiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Lupul cenuşiu Stare de conservare: Risc scăzut
Lupul cenuşiu
Clasificare ştiinţifică
Regn: Animalia Încrengătură: Chordata Clasă: Mammalia Ordin: Carnivora Familie: Canidae Gen: Canis Specie: C. lupus
Nume binar
Canis lupus Linnaeus, 1758

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus lupus, Linne, 1821, este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, licaoni şi alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda cu acea lupoaică ce a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru carnivor. Deşi la nevoie este omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac - lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, având un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alpătaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată în zone închise. De multe ori izbuteşte a observa şi ocoli capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un spaţiu larg, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste fiare. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi iarna în teritoriul lor. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat demenţial în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România din Delta Dunării în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

[modifică] Galerie de imagini