Consul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Articole în Guvernul Roman | |
|---|---|
| Regatul Roman | |
| Republica Romană | |
| Imperiul Roman | |
| Principate | Dominate |
| Imperiul de Apus | Imperiul de Răsărit |
| Sfântul Imperiu Roman | |
| Magistraţi obişnuiţi: | |
| Magistraţi extraordinari: | |
|
|
| Oficiali împuterniciţi - oficii, titluri, onorifice: | |
|
|
| Politică şi legislaţie: | |
|
|
| modifică | |
- Pentru consuli diplomatici moderni, vezi Consulat general.
Consul (abrev. cos.) a fost cel mai înalt oficiu ales prin vot al Republicii Romane şi un oficiu electoral în timpul Imperiului.
După expulzarea lui Tarquinius Superbus şi sfârşitul Regatului Roman, toate puterile şi autoritatea regelui au fost date consulilor nou-instituiţi. Oficiul de consul se crede că datează din vremea stabilirii tradiţionale a Republicii în 509 î.Hr., deşi istoria veche este parţial legendară, iar succesiunea consulilor nu este continuă în secolul al V-lea î.Hr.. Consulii executau îndatoriri religioase, dar şi militare.; citirea augurilor era un pas esenţial înaintea conducerii armatei pe câmpul de luptă.
Sub Republică, vârsta minimă pentru alegerea unui consul era de 40 de ani pentru patricieni şi 42 pentru plebei. Doi consuli erau aleşi anual, servind împreună cu drept de veto asupra acţiunilor fiecăruia. Anul serviciului lor era cunoscut după numele lor: de exemplu, anul 59 î.Hr. era numit de către romani „consulatul lui Cezar şi Bibulus“, din moment ce colegii consulatului erau Iulius Cezar şi Marcus Calpurnius Bibulus (însă Cezar a dominat acel consulat atât de categorit încăt s-a făcut referire în glumă asupra acestuia sub „consulatul lui Iulius şi Cezar“).
În latină, consules înseamnă „aceia care merg împreună“. Dacă un consul murea în timpul termenului său (nu neobişnuit văzând poziţia consulilor în prim planul bătăliei), unul altul era ales, fiind cunoscut apoi sub consul sufect (cos. suff.).
Conform tradiţiei, consulatul a fost iniţial rezervat patricienilor; doar în 367 î.Hr. au câştigat plebeii dreptul de-a participa la acest oficiu, atunci când lex Licinia Sextia a stipulat că cel puţin un consul al fiecărui an ar trebui ales din rândul plebeilor. Primul consul plebeu a fost ales în anul următor, în persoana lui Lucius Sextius. Istoricii moderni, însă, au chestionat relatarea tradiţională privind emanciparea plebeilor în timpul Republicii timpurii (vezi Conflictul Ordinelor), notând, de exemplu, că aproximativ treizeci la sută dintre consulii anteriori lui Sextius aveau nume plebee, nu patriciene.
În timpul războiului, criteriul primar pentru consuli era priceperea militară şi reputaţia, însă în toate timpurile selecţia era de factură politică. Odată cu trecerea timpului, consulatul a devenit punctul de oprire normal al cursus honorum, succesiunea de oficii urmărită de către romanii ambiţioşi. Începând cu Republica târzie, după terminarea unui an consular, un fost consul servea ca proconsul şi devenea guvernatorul uneia dintre provinciile Romei.
Când August a instalat Imperiul, a schimbat natura oficiului, înlăturându-i majoritatea puterilor. Deşi reprezenta o mare onoare şi o necesitate pentru alte oficii, mulţi consuli demisionau la jumătatea anului pentru a permite altora să-şi încheie mandatele de sufecţi. Cei care deţineau oficiul în data de 1 ianuarie, cunoscuţi drept consules ordinarii, aveau onoarea de a asocia anului numele lor. Ca rezultat, aproape jumătate din bărbaţii care au deţinut rangul de pretor puteau să atingă şi consulatul. Uneori aceşti consuli sufecţi demisionau în schimb, iar alţi astfel de sufecţi erau numiţi. Aceasta a ajuns la extremul său sub Commodus, când în 190 d.Hr. douăzecişicinci de persoane au deţinut funcţia de consul.
În timpul Imperiului, împăraţii numeau frecvent protejaţi sau rude fără vreo cerinţă a vârstei. De exemplu, Împăratul Honorius a primit consulatul la naşterea sa.
Deţinerea consulatului era aparent o astfel de onoare încât până şi efemerul Imperiul Galic a avut câteva perechi de consuli în timpul existenţei sale (260–274). Lista de consuli pentru acest stat este incompletă, formată pe baza inscripţiilor şi monedelor.
Una dintre reformele lui Constantin I a fost de a numi unul dintre consuli oraşului Roma, iar celălalt Constantinopolului. Astfel, când Imperiul Roman a fost divizat în două la moartea lui Theodosius I, împăratul fiecărei părţi a primit dreptul de a numi unul dintre consuli— deşi un imperator i-a permis colegului său să numească ambii consuli din diverse considerente. Ca un rezultat, după finalul formal al Imperiului Roman, în vest timp de mulţi ani a fost numit un singur consul. Acestui rang i-a fost permisă în cele din urmă căderea în timpul domniei lui Iustinian I: întâi cu consulul Romei în 534, Decius Paulinus, apoi cu cel al Constantinopolului în 541, Flavius Basilius Junior.
Pentru o listă completă de consuli romani, vezi:
- Listă de consuli în timpul Republicii Romane (înainte de 33 î.Hr.)
- Listă de consuli în timpul Imperiului Roman timpuriu (33 î.Hr.‑192 d.Hr.)
- Listă de consuli în timpul Imperiului Roman târziu (după 192 d.Hr.)
[modifică] Consuli francezi
În 1799, Franţa revoluţionară a decretat o constituţie care conferea puteri executive supreme asupra a trei oficiali care purtau titlul de „consul“. În realitate, însă, statul se afla sub controlul Primului Consul, Napoleon Bonaparte. La început consulii deţineau oficiul pentru o perioadă de zece ani, deşi în 1802 Bonaparte a fost declarat was Prim Consul pe viaţă (consulatul pe viaţă a fost introdus şi pentru Consulul Secund şi Terţiar). Consulatul francez a încetat din existenţă când Bonaparte a fost declarat Împărat al Franţei în 1804.
[modifică] Articole corelate
- Listă de articole despre Roma antică
- Instituţii politice ale Romei
