Ocuparea Irakului din 2003-2004
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.
Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.
S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu.
O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este instabilitatea şi câteva cazuri de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi a electricităţii, distruse de americani în timpul invaziei.
Bremer a anunţat că suveranitatea şi controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi lideri sciiţi, lipsa de control asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei irakiene.
Cuprins |
[modifică] Ţări participante
Dintre cele 45 de ţări considerate de Statele Unite a fi membre ale Coaliţiei Statelor Unite contra Irakului, următoarele au trupe active în Irak:
[modifică] Retrageri de trupe
Retragerea Spaniei din Irak (martie 2004), urmată de Honduras, Nicaragua şi Republica Dominicană, a redus din sprijinul internaţional acordat ocupaţiei conduse de Statele Unite.
[modifică] Probleme de "lege şi ordine"
În timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei şi forţelor de securitate irakiene, acuzându-le de corupţie şi de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Sadam Husein. Puţin timp mai târziu, înainte de incapacitatea de a controla situaţia, în special în oraşele sunite, s-au văzut nevoite să recruteze un număr mare de efective, dintre cei care erau consideraţi cei mai corupţi.
Acest lucru, împreună cu situaţia dezastroasă cauzată de anii de blocadă şi invazie, care au distrus mare parte din infrastructura ţărilo, au motivit anumite dificultăţi ale americanilor în păstrarea controlului în oraşe, pe drumuri şi în infrastuctura petroliferă.
Pentru a încerca să reprime rezistanţa orgnaizată şi mulţumirea populară în creştere, Statele Unite au început antrenarea forţelor poliţeneşti, au împrăştiat în toată ţara forţe paramilitare americane şi au început crearea unui nucleu pentru o nouă armată în jurul forţelor kurde şi vechi membri ai armatei lui Sadam Husein.
[modifică] Ocupaţia coaliţiei
Înainte de invazue, George W. Bush, preşedintele Statelor Unit, a promis o tranziţie rapidă a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituţie irakiană. De asemenea a subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o "eliberare". În mai 2003, a spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit "cât mai rapid posibil".
În noiembrie 2003, funcţionarii americani au anunţat planul de colocare a unei autorităţi politice în Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru menţinerea autorităţii militare, se creează chiar şi o nouă armată irakiană.
Autoritatea Provizorie a Coaliţiei a împărţit Irakul după anumite chestiuni administrative, în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală formată din regiunile Bagdad-Tikrit şi o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordică şi centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată de trupe poloneze (în special în Nasiriya) şi britanice (în special Basora).
[modifică] Căutarea de arme de distrugere în masă nu a avut succes
Coaliţia comandată de Bush nu a găsit nici o presupusă armă de distrugere în masă, arme care au fost pretext pentru invadarea Irakului.
Acest lucru a provocat o luptă de credibilitate între Tony Blair şi întreprinderea de comunicaţii BBC, în urma căreia credibilitatea sa a scăzut notabil în favoarea BBC. Anumite grupuri de interese australiene au cerut demisia sa
În ceea ce-l priveşte pe George W. Bush, acesta a preziat că a acţionat după informaţiile CIA. Directorul Agenţiei a negat faptul că s-ar fi afirmat existenţa unor arme de distrugere în Irak. Preşedintele american a creat, în consecinţă, o comisie destinată să investigheze dacă informaţiile CIA justificau intervenţia în Irak.
[modifică] Capturarea şi judecarea lui Sadam Husein
Pe 13 decembrie 2003, Sadam Husein a fost capturat de forţele americane şi kurdo-irakiene.
[modifică] Scandaluri
Recent, descoperirea torturilor aplicate prizionerilor independişti irakieni din închisoarea Abu Ghraib, şi probabil şi din alte penitenciare, a stricat imaginea forţelor ocupante, fiind puse la îndoială todeauna mai mult scopurile cât şi mijloacele acestoara.
Indignarea creşte şi respingerea de către locuitori a invadatorilor este tot mai evidentă, alimentată de publicarea, în mediile de comunicare internaţionale, a unor imagini care evidenţează torturi fizice şi psihologice teribile, tratamente inumane şi umilitoare aplicate de militari americani şi britanici prizonierilor închişi în penintenciare ca Abu Ghraib (faimoasă pentru campania de propagandă făcută de guvernul SUA în sprijinul invaziei).
[modifică] Guvernul civil
Crearea unui nou guvern civil în Irak este complicată din cauza diferenţelor religioase între majoritatea şiită şi clasa sunnită care se află la guvernare. În plus, în nordul Irakului, kurzii au avut o autonomie de facto timp de 12 ani, aflându-se sub protecţia zonei de excluziune aeriană şi cer o autonomie juridică a teriotriului pe care sunt răspândiţi.
La 16 mai 2003 autorităţiile americane au abandonat planul de acordare a autorităţii guvernului civil irakian ales (la fel cum s-a întâmplat în Afganistan, vezi invazia Afganistanului) şi au prezentat Naţiunilor Unite o rezoluţie, care oferea Statelor Unite şi Marii Britanii puterea de a aplica sancţiuni economice în Irak, permiţând ţărilor alite să exploateze resursele de petrol în schimbul reconstrucţiei Irakului (distrus în timpul războiului, în principal de trupele coaliţiei). Rezoluţia permitea şi numiterea de către aceste ei înşişi un guvern provizoriu.
[modifică] Rezoluţia ONU
Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea rezoluţiei prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului şi utilizarea resurselor de petrol coaliţiei care participă la recontrucţia ţării, în special SUA şi Marea Britanie. Rezoluţia 1483 a terminat aproape 13 ani de sancţiuni economice, impuse iniţial după invazia irakiană a Kuweitului în 1990. Rezoluţia aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani şi britanică în reconstrucţie, ajutor umanitar şi crearea noului guvern. Rezoluţia a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obţinute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA şi Marea Britanie pentru a reconstrui ţara, activitate care va fi supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanţi ai SUA şi instituţii financiare intarnaţionale. Acest consiliu îşi va începe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul "petrol pentru hrană" al SUA. Programul "petrol pentru hrană" va fi eliminat succesiv pe durata a şase luni. Rezoluţia prevede o revizie anuală, lucru cerut de Germania şi Franţa. Siria, singura ţară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.
[modifică] Alegeri
Pe durata a mai multor luni, Statele Unite au susţinut că au intenţia de a convoca ansamblul consitutent, compus din irakinei influenţi. Data de desfăşurare a acestei convenţii a fost schimbată de mai multe ori, până ce convenţia a fost suspendată definitiv.
Deşi Guvernul Statelor Unite susţine că intenţia sa este cea de a convoca ulterior alegeri în Irak, în prezent desemnarea ocupanţilor funcţiilor locale şi regionale (primari, guvernatori) se face de către un grup select, intenţionându-se evitarea alegerii unor persoane care se opun prezenţei americane şi britanice, cum ar fi persoane din cler sau alţi funcţionari radicali şi periculoşi.
La 15 noiembrie 2003, Consiliul de Guvernare a Irakului a anunţat că guvernul de tranziţie va prelua puterile coaliţiei în iunie 2004, şi că acesta va fi la rândul său uramt de un guvern ales la sfârşitul anului 2005, odată ce va fi redactată şi aprobată o constituţie. Guvernul de tranziţie va fi ales în iunie 2004 printr-o selecţie a unor membri ai consiliului de tranziţie, realizată de Statele Unite.
Consiliul interimar a prezentat publicului cronograma, după ce guvernul american şi-a abandonat planul anterior care prevedea că un guvern suveran va lua comanda doar după aprobarea unei constituţii şi convocarea unor alegeri. Yalal Talabani, şeful actual al consiliul, a declarat că tranziţia va implica "crearea unei constituţii permanent de către un consiliul ales direct de către popor, şi de asemenea alegerea unui nou guvern, conform articolelor acestei noi constituţii, până la sfârşitul lui 2005".
[modifică] Forţele de rezistenţă contra ocupaţiei
Acestei ocupaţii i s-au opus forţe din interiorul Irakului. În primele luni de ocupaţie, duzine de irakieni s-au implicat în manifestaţii antiamericane, în părţiile şiite ale ţării. Aiatolahul Sayed Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a întors în Irak după decenii de exil la scurt timp după ocupaţie a declarat: "Pe noi nu ne sperie trupele britanice şi americane. Ţara vrea să-şi păstreze suveranitatea, iar forţele coaliţiei vor trebui să plece." O parte din lupte sunt duse de terorişti străini, adepţi ai mişcării Al-Qaida, conduşi până în momentul uciderii sale în 2006 de Al-Zarqawi
În lunile care au urmat ocupaţiei, au început să se înregistreze o medie de o moarte zilnică din forţele americane şi britanice, în atacuri armate, sinucugaşe şi în ambuscade. Câteva atacuri contra forţelor de ocupaţie au rezultat ca represalii la abuzurile forţelor ocupante, cum s-a întâmplat când şase soldaţi britanici au murit după ce au deschis focul asupra a patru manifestanţii la un protest de stradă.
Astfel de atacuri sunt sărbătorie cu furie de locuitorii ţării, dând cep impotenţei în care se găsesc faţă de ocupaţie. Un impact special l-a avut cazul Faluya, unde câţiva agenţi CIA americani au fost incineraţi iar resturile lor au fost legate de un pod din oraş, lucru care a dus la o puternică contraofensivă militară americană asupra acestui oraş sunnit. Diverse grupuri cu tendinţe politice şi religioase diferite continuă să menţină o rezistanţă dură contra ocupaţiei. Această rezistenţă este puternică în centrul sunnit al Irakului, care a fost baza puterii lui Sadam Husein, dar şi grupurile şiite adepte ale clericului Muqtda al-Sadr au creat o apărare de fier a locurilor sfinte ale acestei secte musulmane.
Atacurile rezistenţei se repetă zilnic, fiinde depăşită cifra de 1000 de militari americani căzuţi pe câmpul de luptă de la începerea invaziei în luna aprilie 2004. În această lună invadatorii au înregistrat cel mai prost bilanţ, remarcându-se o tendinţă clară a incriminării activităţiile rezistenţei atât în Bagdad precum şi restul oraşelor importante ale ţării. Ofensiva rebelilor irakieni a lovit în trupele americane şi aliate, atât în centrele urbane cât şi pe drumuri. De asemenea, au fost obstrucţionate lucrările la construcţia infrastucturii pentru furnizarea apei şi curentului electric, întreprinse de contractanţi străini, terminale petroliere din Golful Persic şi încărcături cu provizii pentru trupele invadatoare transportate pe căile ferate.
Dacă pentru o anumită perioadă războiul putea apare ca o acţiune anti-americană, începând din 2005 luptele au luat din ce în ce mai mult un caracter sectar, în care diferite grupuri, unele de musulmani şiiţi, altele de suniţi se luptă între ele. Ca atare, cele mai multe atacuri nici nu sunt îndreptate contra trupelor americane, ci împotriva civililor irakieni. Lupta devine din ce în ce o luptă pentru puterea internă. Armata americană, care avea la început un rol de armată de ocupaţie, are din ce în ce mai mult un rol de forţă de menţinere a păcii şi ordinii, împotriva unor bande înarmate sectare.
[modifică] Războaie de gherilă
În iunie 2003, s-a dezbătut public în SUA dacă forma de luptă a rezistenţei se poate chema război de gherilă.
La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus că forţele din Irak "realizau ceea ce eu aş descrie ca o campanie de gherilă clasică contra noastră. Este un conflict de intensitate joasă în termenii noştri doctrinari, dar oricum am descri-o este un război." Într-o declaraţie adresată congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru Apărare Paul Wolfowitz spunea: "Acolo se desfăşoară un război de gherilă, însă noi îl putem câştiga."
Totuşi la 31 iunie, secretarul pentru apărare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a refuzat acceotarea caracterizării situaţiei din Irak ca un război de gherilă şi a împărţit rezistenţa în cinci grupuri:
- Terorişti străini
- Criminali
- Bandiţi
- Radicali şiiţi sprijiniţi de iranieni.
- Partizani ai regimului lui Sadam Husein.
"Acest lucru nu îl aseamănă cu un război de gherilă sau cu o rezistenţă organizată", zicea Rumsfeld. "Acest lucru face situaţia să semene mai mult cu cinci grupuri diferite care acţionează mai mult ca organizaţii teroriste, decât ca nişte gherile." [necesită citare]
[modifică] Sabotaje
O parte din strategia de rezistenţă consistă în sabotarea echipamentelor trupelor ocupante. Statele Unite au avut intenţia de a reconstrui repede infrastuctura petrolieră irakiană pentru ca producţia, acum în mâinile contractanţilor americani, să revină la nivelele dinaintea războiului (obiectiv ascuns evident al invaziei), dar distrugerea sondelor a dat o lovitură mare acestei iniţiative.
Conducta petroliferă din nord, care se continuă până în Turcia, a fost obiect al sabotajului, fiind distrusă imediat după ce SUA şi-au anunţat intenţia de a transporta petrolul în afara ţării pe această rută, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusă o conductă importantă care aproviziona Siria şi Libanul. Prin aceste atacuri s-a micşorat capacitatea de transport de petrol a Statelor Unite, în nordul irakian. În sund, un atac din 22 iunie a distrus cea mai importantă conductă de petrol pentru transportul petrolului la rafinăriile din Bagdad. În plus, jaful generalizat a suspendat reactivarea producţiei în giganticul depozit de petrol de la Rumaila.
Între grupurile care au revendicat atacurile contra ocupaţiei de către coaliţie şi sabotajele se află Frontul Naţional Irakian al fidelilor lui Sadam, Partidul Şerpilor şi Regresul.
[modifică] Campanie de sechestrări
Ca mijloc de presiune pentru ca SUA şi aliaţii lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8 aprilie 2004 a început o campanie spontană de sechestrări a cetăţenilor naţiunilor invadatoare, soldată cu reţinerea a trei japonezi, opt sud-coreeni şi doi israelieni arabi. La sfârşitul acelei lunii, cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat ţările coaliţiei să ceară cetăţenilor civili să abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe teritoriul irakian după ce au negociat cu un grupare din rezistenţa eliberarea cetăţenilor săi.
[modifică] Oraşe rebele
De atunci, securitatea ţării este din ce în ce mai precară. Sectoarele şiite, de la care invadatorii se aşteptau la sprijin, s-au ridicat împotriva coaliţiei conduşi fiind de clericul Muqtada al-Sadr şi s-au opus forţelor străine în oraşul Nayaf, oraş de mare importanţă religioasă. Al Sadr, văzând că ziarul său a fost interzis de trupele invadatoare şi chiar el însuşi era obiect de persecuţie, a chemat şunniţii şi şiiţi la unitate, pentru a apăra suveranitatea ţării.
În paralel, cetăţenii oraşului Faluya s-au opus ocupanţilor şi au organizat o apărare puternică în faţa acestuia, obligând armata americană să ceară o mediere din partea autorităţiilor religioase pentru a obţine retragere acestora, precum şi desemnarea vechilor militari din regimul lui Sadam Husein pentru asigurarea securităţii oraşului, schimbându-şi politica iniţială faţă de membrii vechii armate irakiene şi a militanţilor din Partidul Baath.
[modifică] Vezi şi
- Invazia Irakului din 2003
- Arme de distrugere în masă
