Literatura engleză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Puteţi contribui la Wikipedia prin traducerea lui. |
Termenul Literatură engleză se referă la literatura scrisă în limba engleză, sau la literatura compusă în engleză de scriitori care nu sunt în mod necesar din Anglia; Joseph Conrad a fost polonez, Robert Burns a fost scoţian, James Joyce a fost irlandez, Edgar Allan Poe a fost american, Salman Rushdie este indian. In mediul academic, termenul desemnează departamentele sau programele de Studii britanice. Această etichetă generală era necesară pentru că în toate coloniile fostului Imperiu britanic au apărut literaturi separate fiecare având propria lor varietate de limbă engleză. Cu alte cuvinte literatura engleză e la fel de diversă ca şi variantele de limbă engleză vorbite în lume.
[modifică] Istoric
[modifică] Evul Mediu
[modifică] Literatura Elizabetană
Mai este cunoscută şi sub denumirea epoca lui William Shakespeare. E epoca de maximă înflorire a dramaturgiei, rivalul lui Shakespeare este acum Christopher Marlowe, un alt mare dramturg englez. Regina Elizabeta era o mecena şi o protectoare a teatrului şi dramaturgilor, şi a frecventat adesea teatrele londoneze dintre care cel mai popular era teatrul Globe.
[modifică] Literatura Iacobină
După moartea lui Shakespeare, poetul şi dramaturgul Ben Jonson a fost personajul de referinţă în literatura erei iacobine. După moartea lui Shakespeare, Ben Jonson devine figura prinicpală a perioadei iacobine. Personajele lui Jonson întruchipau principalele idei ale teoriei umorurilor. Conform acesteea, universul este creat din patru elemente: pămînt, apă, aer şi foc, şi caracterul fiecăruia depinde de elementul dominant. Astfel, Jonson foloseşte această teorie în tipizarea personajelor sale care, în comparaţie cu personajele create de Shakespeare, amintesc cele medievale. Meritele lui Jonson sînt un stil rafinat şi o satiră lucidă. Epigonii lui Jonson au fost Beaumont şi Fletcher. Ei au demonstrat prin opera sa cum feudalismul şi cavalerismul medieval se transformă în snobism şi falsitate. O specie populară a teatrului iacobin a fost cea a pieselor de răzbunare, scrise de John Webster şi Thomas Kyd. Piesele lui George Chapman au fost nu au mai puţin populare, dar el a întrat în istorie cu traducerile făcute din Homer ce au înfluenţat puternic literatura engleză, inspirîndu-l chiar şi pe John Keats. Cel mai important proiect al acestei perioade a fost traducerea Bibliei în versiuinea King James Bible, care a fost începută în 1604 şi terminată în 1611. Textul traducerii a devenit un text standard pentru biserica anglicană. Proiectul a fost condus de regele Iacob I şi efectual de un grup de 47 de savanţi. Pe lingă Shakesperare care a dominat începutul secolului al XVII-lea, un grup de poeţi metafizici în frunte cu John Donne au preluat influenţele baroce din continent. Opera lor a fost influenţată de misticismul creştin şi erotism, folosind metafore "nepoetice" pentru a atinge un efect suprinzător. Paradoxul şi oximirinul devin constante pentru poezia acestui grup, tematica cărei vorbeşte despre neliniştea lumii tulburată de ultimele descoperiri ştiinţifice şi geografice.
[modifică] Literatura Carolină (Carolingiană?)
In această perioadă se remarcă poetul cavaler.
[modifică] Literatura Commonwealth-ului şi a Protectoratului
John Milton, autorul poemului epic Paradise Lost, şi Andrew Marvell sunt poeţii reprezentativi ai perioadei de tulburenţe de la jumătatea secolului 17.
Cronicarii John Evelyn şi Samuel Pepys au descris scena culturală a timpurilor respective.
[modifică] Literatura Restauraţiei
Main article: Restoration literature
Literatura Restauraţiei include atât Paradisul Pierdut, Sodom al Ducelui de Rochester şi comedia sexuală "Viaţa la ţară" cât şi înţelepciunea morală din Pilgrim's Progress. Asistăm la apariţia Tratatelor despre Guvernare ale lui Locke, la fondarea Societăţii Regale, la experimentele lui Robert Boyle şi la meditaţiile sacre ale lui Boyle, la atacurile isterice din partea lui Jeremy Collier asupra teatrelor, la apariţia criticii literare odată cu Dryden, şi la apariţia primelor ziare. Ruptura oficială apărută în cultura literară datorită cenzurii şi standardelor morale radicale sub regimul puritanist al lui Cromwell, a creat o prăpastie în tradiţia literară, permiţând astfel apariţia unor noi forme de literatură dupa Restauraţie. În timpul Interregnum, forţele regaliste atacate la curtea regelui Charles I au fost obligate să se retragă în exil împreună cu regele Charles II în vârstă de 20 de ani. Nobilimea ce a călătorit alături de Charles II a fost astfel găzduită pentru mai bine de un deceniu de scena literară continentală. Charles şi-a petrecut mult timp vizionând specatacole de teatru în Franţa şi a dezvoltat o afinitate pentru piesele de teatru spaniole. Acei nobili care au trăit în Olanda au făcut cunoştiinţă cu mercantilismul şi de asemenea cu dezbaterile raţionaliste în proză ce circulau în mod oficial în interiorul naţiunilor tolerante. Cea ma extinsă şi importantă formă de manifestare poetică a acelor vremuri era satira. În general publicarea satirelor era anonimă. Era foarte periculos pentru un scriitor să fie asociat cu scrierea unei satire. Pe de o parte exista legea defăimării aplicată foarte des şi era foarte dificil pentru un scriitor de satire să scape de o condamnare dacă se dovedea că a scris un text ce critică un nobil. Pe de altă parte, îpersoanele înstărite răspundeau adesea la satirele scrise pe seama lor printr-o altă modalitate şi anume prin a pune diverşi bătăuşi să îl atace pe poetul suspectat. John Dryen a fost atacat doar pentru faptul că a fost suspectat că ar fi scris "Satiră asupra omenirii". O consecinţă a acestei anonimităţi este faptul că foarte multe poeme, unele dintre ele chiar valoroase au rămas nepublicate şi necunoscute.
Proza din perioada Restauraţiei este dominată de scrierile religioase creştine, însă în această perioadă se pun şi bazele a două genuri ce vor domina perioadele următoare : ficţiunea şi jurnalismul. Scrierile religioase şi-au depăşit adesea limitele intersectându-se cu cele politice şi economice, aşa cum şi scrierile economice sau politice implicau sau chiar se refereau direct la religie. Thomas Sprat a scris Istoria Societăţii Regale în 1667 şi a stabilit, într-un singur document, obiectivele ştiinţei empirice. Perioada Restauraţiei a fost deasemenea momentul în care John Locke a scris multe din operele sale filozofice. Empirismul lui Locke era o tenativă de a înţelege însăşi cunoaşterea umană şi de a găsi în acest fel o modalitate viabilă pentru luarea unor decizii complete. Aceleaşi metode ştiinţifice l-au condus pe Locke la elaborarea celor trei Tratate despre guvernare, lucrare care mai târziu a devenit inspiraţia gânditorilor Revoluţiei Americane. Prin lucrările sale asupra înţelegerii umane, Locke a depăşit noţiunile de bază ale societăţii păşind spre un nivel mai elaborat al acesteia şi, la fel ca şi Thomas Hobbes, el a pus în evidenţă natura flexibilă contractului social. Pentru o perioadă ce a cunoscut răsturnarea unei monarhii absolute, tentative de democraţie, o democraţie coruptă şi restauraţia unei monarhii limitate, singura soluţie satisfăcătoare nu putea fi decât o bază flexibilă de guvernare. Perioada Restauraţiei a reuşit sa modereze majoritatea scrierilor sectante cele mai vehemente, dar radicalismul a persistat până după această perioadă. Autori puritani precum John Milton au fost forţaţi să se retragă din viaţa publică sau să se adapteze, iar acei autori Digger, Fifth Monarchist, Levellers, Quakeri şi Anabaptişti ce au predicat împotriva monarhiei şi ce au participat în mod direct la regicidul lui Charles I au fost parţial reprimaţi. Ca o consecinţă scrierile violente au fost forţate să intre în ilegalitate, şi mulţi dintre cei ce au servit sub Interregnum şi-au pierdut poziţiile deţinute. John Bunyan se remarcă între scriitorii religioşi ai vremii. The Pilgrim's Progress al lui Bunyan este o alegorie a salvării şi un ghid al vieţii creştine. În loc să se concentreze pe escatologie sau răsplata divină, Bunyan scrie în schimb despre cum sfântul individual poate fi triumfător în lupta cu tentaţiile minţii şi ale trupului ce duc la damnaţiune. Cartea este scrisă într-un stil narativ direct şi prezintă elemente de dramă şi biografie, dar în acelaşi timp demonstrează aceaşi conştiinţă alegorică întâlnită la Edmund Spenser.
În timpul Restauraţiei cea mai comună modalitate de a primi ştiri era sub forma publicării unui afiş. Pe o singură foaie mare de hârtie era de obicei scrisă istorisirea unei eveniment. Totuşi, în această perioadă a apărut prima formă de jurnalism profesional şi periodic (ceea ce însemna că publicarea era la un interval regulat de timp) din Anglia. Jurnalismul se dezvoltă târziu, în jurul perioadei în care William of Orange ridica pretenţii la tron în 1689. Printr-o coincidenţă sau poate nu, Anglia a început să publice ziare chiar în momentul în care William a venit curte din Amsterdam, unde existau deja ziare.
Este imposibil de aflat care este data exactă a începuturilor romanului în limba engleză. Totuşi, biogafii de mare întindere, de ficţiune sau ficţionale au început să se distingă în Anglia de alte forme ale literaturii înca din timpul Restauraţiei. Tradiţia "romanţei" existenţa în Franţa şi Spania era deja cunoscută în Anglia. "Romanţa" era considerată o formulă literară feminină, iar femeile erau acuzate de viciul de a citi "romane". Una dintre figurile cele mai semnificative în apariţia romanului, din perioada Restauraţiei a fost Aphra Behn. Aceasta are meritul de a fi fost nu numai primul romancier profesionist de sex feminin, dar şi unul dintre primii romancieri ai Angliei în general. Cel mai cunoscut roman al sau a fost Oroonoko publicat în 1688. Această carte prezintă biografia unui rege african fictiv ce fusese înrobit în Suriname. Romanele lui Behn prezintă influenţe ale tragediei şi demonstrează experienţa acesteia ca dramaturg.
Imediat ce interdicţia regimului puritan precedent asupra reprezentaţiilor teatrale a fost ridicată, dramaturgia a renăscut repede. Cele mai cunoscute piese din perioada de început a Restauraţiei au fost comediile lipsite de sentimentalisme şi "dure" ale lui John Dryden, William Wycherley şi George Etherege, ce reflectă atmosfera de la curte şi celebrează un mod de viaţă aristocratic de tip macho plin de intrigi şi cuceriri sexuale. După o scurtă decădere atât în cantitate cât şi în calitate în anii 1680, jumătatea anilor 1690 cunoaşte o a doua perioadă de înflorire a dramaturgiei, în special a comediei. Comedii ca Dragoste de dragul dragostei (1695) şi The Way of the World (1700) ale lui William Congreve precum şi The Relapse (1696) şi The Provoked Wife (1697) ale lui John Vanbrugh erau mult mai "uşoare" şi aveau un etos ce aparţinea clasei mijlocii, fiind foarte diferite de extravangaţa aristocratică existentă cu 20 de ani în urmă şi de asemenea erau destinate unei audienţe mai largi. Piesele de teatru ale anilor 1690 îşi propuneau sa placa unui public mixt cu o puternică reprezentare a clasei mijlocii, dar şi spectatorilor de gen feminin prin mutarea, spre exemplu, a bătăliei dintre sexe din zona intrigii în cea a căsătoriei. Comedia se concentrează acum mai puţin pe înţelepciunea tinerilor îndrăgostiţi ce reuşesc să-i păcălească pe cei mai în vârstă şi mai mult pe relaţiile de cuplu de după căsătorie.
[modifică] Literatura Augustiniană
Main article at Augustan literature
Termenul de Literatură Augustiniană derivă insuşi de la autorii anilor 1720 şi 1730,care răspundeau în faţa unei numiri pe care George I al Angliei o alesese el însuşi.În timp ce George I dorea ca titlul sî îi reflecte măreţia,ei în schimb au văzut în aceasta o reflexie a tranziţiei Romei Anticede la literatura brută accesibilă tuturor la literatura şlefuită având înalte influenţe politice. Datorită abundenţei metaforelor folosite,perioada cuprinsă între 1689 - 1750 a fost numită "Era Augustiniană" de catre criticii secolului XVIII (inclusiv Voltaire şi Oliver Goldsmith).Literatura din această perioadă este deschisă din punct de vedere politic şi complet desăvârşită de dictate critice în privinţa ei.Este o eră a exuberanţei şi a scandalurilor, a unei enorme energii şi inventivităţi ieşite din comun, care reflectau regăsirea englezilor, scoţienilor şi irlandezilor în mijlocul unei economii în plină expansiune,doborând barierele educaţiei,şi înteţind Revoluţia Industrială.
Cel mai remarcabil poet al acesor timpuri este Alexander Pope,dar perfecţiunea lui Pope este parţial într-o continuă lupta cu a altor poeţi,şi abordarea sa neo-Classică şi temperată a poeziei este în competiţie cu versurile cu înaltă particularitate abordată de poeţi cum ar fi Ambrose Phillips.În această perioadă James Thomsona creat melancolica sa operă The Seasons şi Edward Younga scris Night Thoughts. De asemenea, este era care a întâmpinat o serioasă competiţie din partea modelului propriu a poeziei pastorale.În critică ,poeţii se zbuciumau cu o doctrina a cuviinţei,aceea de a adopta cuvintele potrivite cu sensurile potrivite astfel obţinând o dicţiune care era în armonie cu seriozitatea subiectului.În acelaşi timp, comicul de situaţie atingea apogeul. Operele Rape of the Lock şi The Dunciada lui Pope sunt încă cele mai măreţe poeme care trateayă comisul de situaţie scrise vreodată.
În proză,cea mai timpurie parte a perioadei a fost dominată de dezvoltarea eseurilor englezeşti.Opera The Spectator a lui Joseph Addison şi Richard Steelea stabilit forma periodicelor eseurilor britanice,inventând atitudinea observatorului izolat de viaţa umană care poate reflecta asupra lumii fără a asista la schimbări majore în aceasta. Oricum, aceasta a fost perioada în care romanul englez,făcându-şi apariţia pentru prima dată în Restoraţie,s-a dezvoltat într-o grandioasă formă de artă. Daniel Defoe a trecut de la jurnalism şi scrierile penale pentru presă la scrierile penale ficţionale cu Roxana şi Moll Flanders. De asemenea, a scris o prelucrare ficţională a călătoriilor lui Alexander Selkirk intitulată Robinson Crusoe (1719).Romanul va beneficia în mod indirect de o punere în scenă,iar la mijlocul secolului numeroşi alţi autori vor începe să scrie romane.
Daca Addison şi Steele impuneau veneraţie unui tip de proză,atunci Jonathan Swift s-a îndreptat către alt tipar.Stilul abordat de Swift în proza lui este nemanierat şi direct,cu o claritate pe care puţini contemporani o puteau egala. Era profund sceptic în privinţa lumii moderne, dar în acelaşi timp era profund bănuitor de nostalgie.Era de părere că prin prizma istoriei se înregistrau înşiruiri de minciuni şi vanitate, şi vedea în prezent o nebunie de vanitate şi minciuni. Inima valorilor Creştine erau esenţiale,dar aceste valori trebuiau să fie puternice şi afirmative fiind manifestate prin respingeri constante ale jocurilor de încredere ale oamenilor. Opera A Tale of a Tub a lui Swift marca analiza lui sceptică în privinţa revendicărilor lumii moderne, şi scrierile sale ulterioare în proză,ca şi războiul său cu Patridge astrologul,şi mai ales luarea în derâdere în Călătoriile lui Guliverlăsa individul într-o teamă constantă şi siguranţă umilitoare.După "exilul" său în Irlanda,fără tragere de inimă Swift a început să îi apere pe irlandezi în urma jefuirilorcolonialismului.Opera sa A Modest Proposal şi „The Drapier Letters” au provocat revolte care au dus la arestări,dar Swift,care nu agrea irlandeziiRomano-Catolici,era indignat de abuzurile şi barbarităţile pe care le-a văzut în jurul lui.
Timpuriu în această perioadă Drama înfăţişa ultimele piese ale lui John Vanbrugh şi William Congreve,amândoi au transmis mai departe comedia din perioada Restauraţiei cu câteva modificări. However, the majority of stagings were of lower farces and much more serious and domestic tragedies. George Lillo and Richard Steele both produced highly moral forms of tragedy, where the characters and the concerns of the characters were wholly middle class or working class. This reflected a marked change in the audience for plays, as royal patronage was no longer the important part of theatrical success. Additionally, Colley Cibber and John Rich began to battle each other for greater and greater spectacles to present on stage. The figure of Harlequin was introduced, and pantomime theater began to be staged. This "low" comedy was quite popular, and the plays became tertiary to the staging. Opera also began to be popular in England, and there was significant literary resistance to this Italian incursion. This trend was broken only by a few attempts at a new type of comedy. Pope and John Arbuthnot and John Gay attempted a play entitled Three Hours After Marriage that failed. In 1728, however, John Gay returned to the playhouse with The Beggar's Opera. Gay's opera was in English and retold the story of Jack Sheppard and Jonathan Wild. However, it seemed to be an allegory for Robert Walpole and the directors of the South Sea Company, and so Gay's follow up opera was banned without performance. In 1737, 18th century drama almost ends, for that was the year of the Licensing Act. At that point, there was official state censorship of all plays.
An effect of the Licensing Act was to cause more than one aspiring playwright to switch over to writing novels. Henry Fielding began to write prose satire and novels after his plays could not pass the censors. Henry Brooke also turned to novels. In the interim, Samuel Richardson had produced a novel intended to counter the deleterious effects of novels in Pamela, or Virtue Rewarded (1749). Henry Fielding attacked the absurdity of this novel with Shamela, and then countered Richardson's Clarissa with Tom Jones. Brooke wrote The Man of Feeling and indirectly began the sentimental novel. Laurence Sterne attempted a Swiftian novel with an unique perspective on the impossibility of biography (the model for most novels up to that point) and understanding with Tristram Shandy, even as his detractor Tobias Smollett elevated the picaresque novel with his works. Each of these novels represents a formal and thematic divergence from the others. Each novelist was in dialog and competition with the others, and, in a sense, the novel established itself as a diverse and open-formed genre in this explosion of creativity. The most lasting effects of the experimentation would be the psychological realism of Richardson, the bemused narrative voice of Fielding, and the sentimentality of Brooke.
[modifică] Age of Sensibility
[modifică] Romanticism
The changing landscape of the England brought about by the steam engine has two major outcomes: the boom of industrialism with the expansion of the city, and the consequent depopulation of the countryside as a result of the enclosures, or privatisation of pastures. Most peasants poured into the city to work in the new factories.
This abrupt change is revealed by the change of meaning in five key words: industry (once meaning "creativity"), democracy (once disparagingly used as "mob-rule"), class (from now also used with a social connotation), art (once just meaning "craft"), culture (once only belonging to farming).
But the poor condition of workers, the new class-conflicts and the pollution of the environment causes a reaction to urbanism and industrialisation prompting poets to rediscover the beauty and value of nature. Mother earth is seen as the only source of wisdom, the only solution to the ugliness caused by machines.
The superiority of nature and instinct over civilisation had been preached by Jean Jacques Rousseau and his message was picked by almost all European poets. The first in England were the Lake Poets, a small group of friends including William Wordsworth and Samuel Taylor Coleridge. These early Romantic Poets brought a new emotionalism and introspection, and their emergence is marked by the first romantic Manifesto in English literature, the "Preface to the Lyrical Ballads". This collection was mostly contributed by Wordsworth, although Coleridge must be credited for his long and impressing Rime of the Ancient Mariner, a tragic ballad about a demon that first kills and then possesses a group of sailors on a boat headed for the south seas.
Coleridge and Wordsworth, however, understood romanticism in two entirely different ways: while Coleridge sought to make the supernatural "real" (much like sci-fi movies use special effects to make unlikely plots believable), Wordsworth sought to stir the imagination of readers through his down-to-earth characters taken from real life (for eg. in "The Idiot Boy"), or the beauty of the Lake District that largely inspired his production (as in "Tintern Abbey").
The "Second generation" of Romantic Poets includes Lord Byron, Percy Bysse Shelley, Mary Shelley and John Keats. Byron, however, was still influenced by 18th-century satirists and was, perhaps the least 'romantic' of the three. His amours with a number of prominent but married ladies was also a way to voice his dissent on the hypocrisy of a high society that was only apparently religious but in fact largely libertine, the same that had derided him for being physically impaired. His first trip to Europe resulted in the first two cantos of Childe Harold's Pilgrimage, a mock-heroic epic of a young man's adventures in Europe but also a sharp satire against English society. Despite Childe Harold's success on his return to England, accompanied by the pubblication of The Giaour and The Corsair his alleged incestuous affair with his half-sister Augusta Leigh in 1816 actually forced him to leave England for good and seek asylum on the continent. Here he joined Shelley, his wife Mary, with his secretary John Polidori on the shores of Lake Geneva in 1816.
Although his is just a short story, Polidori must be credited for introducing The Vampyre to English literature. Shelley, like Mary, had much in common with Byron: he was an aristocrat from a famous and ancient family, had embraced atheism and free-thinking and, like him, was fleeing from scandal in England.
Shelley had been expelled from college for openly declaring his atheism, and from England for supporting Irish independence. He had married a 16-year-old girl, Harriet Westbrook whom he had abandoned soon after for Mary (Harriet took her own life after that). Harriet did not embrace his ideals of free love and anarchism, and was not as educated as to contribute to literary debate. Mary was different: the daughter of philosopher and revolutionary William Godwin, she shared his ideals, was a poetess, and a feminist like her late mother, Mary Wollstonecraft.
Shelley's best work was the Ode to the West Wind. Despite his apparent refuse to believe in God, this poem is considered a homage to pantheism, the recognition of a spiritual presence in nature.
Mary Shelley did not go down in history for her poetry, but for giving birth to science fiction: the plot for the novel is said to have come from a nightmare during a stormy night on the lake Geneva. Her idea of making a body with human parts stolen from different corpses and then animating it with electricity was perhaps influenced by Alessandro Volta's invention and Luigi Galvani's experiments with dead frogs. Frankenstein's chilling tale also suggests modern organ transplants, tissue regeneration, reminding us of the moral issues raised by today's medicine. But the creature of Frankenstein is incredibly romantic as well. Although "the monster" is intelligent, good and loving, he is shunned by everyone because of his ugliness and deformity and the desperation that results from social exclusion turns him into a killing machine that eventually murders his own maker.
Probably John Keats does not share Byron's and Shelley's extremely revolutionary ideals, but his cult of pantheism is as important as Shelley's. Keats was in love with the ancient stones of the Parthenon that Lord Elgin had brought to England from Greece, also known as the Elgin Marbles). He celebrates ancient Greece: the beauty of free, youthful love couples here with that of classical art. Keats's great attention to art, especially in his Ode on a Grecian Urn is quite new in romanticism, and it will inspire Walter Pater's and then Oscar Wilde's belief in the absolute value of art as independent from aesthetics.
Jane Austen wrote novels about the life of the landed gentry, seen from a woman's point of view, and wryly focused on practical social issues, especially marriage and money.
[modifică] Victorian literature
Main article: Victorian literature
It was in the Victorian era (1837-1901) that the novel became the leading form of literature in English. Most writers were now more concerned to meet the tastes of a large middle class reading public than to please aristocratic patrons. The best known works of the era include the emotionally powerful works of the Brontë sisters; the satire Vanity Fair by William Makepeace Thackeray; the realist novels of George Eliot; and Anthony Trollope's insightful portrayals of the lives of the landowning and professional classes.
Charles Dickens emerged on the literary scene in the 1830s, confirming the trend for serial publication. Dickens wrote vividly about London life and the struggles of the poor, but in a good-humoured fashion which was acceptable to readers of all classes. His early works such as the Pickwick Papers are masterpieces of comedy. Later his works became darker, without losing his genius for caricature.
An interest in rural matters and the changing social and economic situation of the coutryside may be seen in the novels of Thomas Hardy and others.
Leading poetic figures of the Victorian era included Alfred Tennyson, Robert Browning and his wife, Elizabeth Barrett Browning.
Literature for children was published during the Victorian period, some of which has become globally well-known, such as the work of Lewis Carroll who was a proponent of nonsense verse, as was Edward Lear.
[modifică] Literatura Edwardiană
Cel mai popular scriitor al începutului secolului al XX-lea a fost Rudyard Kipling, un romancier versatil, dar şi un autor de povestiri scurte şi poeme, adesea bazate pe experienţele sale din India sub stăpânire britanică. Kipling a fost asociat foarte mult cu imperialismul şi aceasta i-a prejudiciat de curând reputaţia.
[modifică] Georgian literature
The Georgian poets maintained a conservative approach to poetry.
The experiences of the First World War were reflected in the work of war poets such as Rupert Brooke, Isaac Rosenberg, Edmund Blunden and Siegfried Sassoon. Many writers turned away from patriotic and imperialist themes as a result of the war, notably Kipling.
[modifică] Modernist literature
Important novelists between the two World Wars included D.H. Lawrence and Virginia Woolf, a member of the Bloomsbury group. Besides the Bloomsbury group, the Sitwells also gathered a literary and artistic clique, if less influential.
H. G. Wells was a pioneer of science fiction. George Orwell's critique of totalitarianism has lent the word Orwellian to the English language. Aldous Huxley's dystopian Brave New World and J. G. Ballard are precursors of the cyberpunk movement.
W. H. Auden, Stephen Spender, Ted Hughes and Philip Larkin are important poets.
Other notable writers include Muriel Spark, Daphne du Maurier, Margaret Drabble, Iris Murdoch, Anthony Burgess (who has been called "the last modernist"), Kingsley Amis, Graham Greene and G. K. Chesterton
Writers of popular literature include P. G. Wodehouse and Agatha Christie.
- Kitchen sink drama
- Angry Young Men
[modifică] Literatura post modernă
John Fowles şi Julian Barnes sunt reprezentanţi ai literaturii engleze postmoderne.
[modifică] Vezi şi
- Literatura britanică
- Literatura anglo-galică
- Literatura scoţiană
- Literatura irlandeză
- Literatura australiană
- Literatura neo-zeelandeză
- Literatura canadiană
- Literatura americană
- Literatura sudafricană
- Literatura engleză a evreilor
- Literatura postcolonială
- Scrieri indiene în engleză
- Listă de poeţi englezi
[modifică] Legături externe
- Norton Antologia literaturii engleze
- Bibliografia teoriei literare, critică şi filologie Editura José Ángel García Landa, (Universitatea din Zaragoza, Spania)
- Groves of Academe Discuţii despre teoria literară şi despre critică
- Burgess, Anthony, English Literature: A Survey for Students. Burnt Mill, Longman, 1958.
- Williams, Raymond Culture and Society. Harmondsworth, Penguin, 1958.
- English Literature Online într-un format HTML, uşor de citit
[modifică] Evul mediu
[modifică] Literatura anglo-saxonă şi anglo-normandă
Literatura anglo-saxonă include literatura scrisă în dialectele limbii engleze vechi începînd cu secolul al V-lea pînă la invaziunea normană din 1066. Ea include poeme epice, lirică, hagiografie (vieţile şfinţilor), predici, parafrazări biblice, lucrări gnomice, cronici şi altele. S-au păstrat peste 400 de manuscrise din această perioadă, care includ corpusul cel mai valoros al literaturii anglo-saxone. Cel mai important monument literar al perioadei este poemul epic Beowulf. Cronica Anglo-Saxonă este un document istoric ce descrie evenimentele între anii 500 şi 1200. Majoritatea autorilor din această perioadă, cu unele excepţii, sînt anonimi.
- Poeţi cântăreţi
- Poezia cavalerească: Romanele despre Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde
[modifică] Literatura secolului al XIV-lea
- William Langland (1330?-1400?)
- John Gower (1330?-1408?)
- Geoffrey Chaucer (1340?-1400)
[modifică] Literatura secolului al XV-lea
- Thomas Malory (1395-1471)
[modifică] Epoca Renaşterii
[modifică] Poezia Renaşterii engleze
- Sir Thomas Wyatt
- Henry Howard (Earl of Surrey) (1516-1547)
- Philip Sidney (1554-1586)
- Edmund Spencer (1552-1599)
[modifică] Drama în epoca Renaşterii
- John Lyly (1554-1606)
- Robert Greene (1558-1592)
- Christopher Marlowe (1564-1593)
- William Shakespeare (1564-1616)
- Ben Jonson (1572-1637)
[modifică] Literatura secolului al XVII-lea
[modifică] Perioada revoluţiei lui Cromwell
- John Milton (1608-1674)
[modifică] Perioada restauraţiei
- John Dryden (1631-1700)
- William Congreve (1670-1729)
- John Bunyan (1628-1688)
[modifică] Literatura secolului al XVIII-lea
[modifică] Perioada iluminismului
- Alexander Pope (1688-1744)
- Daniel Defoe (1659-1731)
- Jonathan Swift (1667-1745)
- Samuel Richardson (1689-1761]]
- Henry Fielding (1707-1754)
- Tobias George Smolett (1721-1771)
[modifică] Pre-romantismul
- Oliver Goldsmith (1728-1774)
- Laurence Sterne (1713-1768)
- Richard Brinsley Sheridan (1751-1816)
- Edward Young (1683-1765)
- William Cowper (1731-1800)
- William Blake (1757-1827)
- Robert Burns (1759-1799)
[modifică] Literatura secolului al XIX-lea
[modifică] Romantismul
- William Godwin (1756-1836)
- William Wordsworth (1770-1850)
- Samuel Taylor Coleridge (1772-1834)
- Robert Southey (1774-1843)
- George Gordon Byron (Lord Byron) (1788-1824)
- Percy Bysshe Shelley (1792-1822)
- John Keats (1795-1821)
- Thomas Moore (1779-1852)
- Walter Scott (1771-1832)
[modifică] Realismul critic
- Thomas Carlyle (1795-1881)
- Charles Dickens (1812-1870)
- William Makepeace Thackeray (1811-1863)
- Elisabeth Gaskell (1810-1865)
- Charlotte Bronte (1816-1855)
- Emily Bronte (1818-1848)
- George Eliot (1819-1880)
- George Meredith (1828-1909)
- Samuel Butler (1835-1902)
- Thomas Hardy (1840-1928)
[modifică] Poeţii victorieni
- Alfred Tennyson (1809-1902)
- Robert Browning (1812-1889)
[modifică] Critica estetică
- John Ruskin (1819-1900)
[modifică] Poeţii prerafaeliţi
- Dante Gabriel Rossetti (1828-1882)
- Algernon Charles Swinburn (1837-1909)
[modifică] Literatura neoromantică
- Robert Louis Stevenson (1850-1894)
- William Morris (1834-1896)
[modifică] Estetismul
- Oscar Wilde (1856-1900)
[modifică] Literatura secolului al XX-lea şi epoca contemporană
- Joseph Rudyard Kipling (1865-1936)
- John Galsworthy (1867-1933)
- Charles Langbridge Morgan (1894-1958)
- Herbert George Wells (1866-1946)
- George Bernard Shaw (1856-1950)
- James Joyce (1882-1941)
- Aldous Huxley (1894-1963)
- Richard Aldington (1894-
- John Boynton Pristley (1894-
- Sean O'Casey (1886-1964)
- James Aldridge (1918-
- Virginia Woolf (1882-1941)
- John Osborne (1929-
- David Herbert Lawrence (1885-1930)
- Katherine Mansfield (1888-1923)
- Graham Greene (1904-1991)
- Alan Sillitoe (1928-
- Lawrence Durell (1912-1990)
- William Golding (1911-1993)
- Harold Pinter (1930-
