Istoria Transilvaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la istoria Transilvaniei (maghiară: Erdély, germană: Siebenbürgen).

[modifică] Antichitate

Zona ce constituie în prezent Transilvania, a fost un centru politic al Regatului Dac, ce avea să fie cucerit de Imperiul Roman în 106. După retragerea aureliană (275) din regiune, teritoriul intra-carpatic a fost invadat între secolele III şi X, de vizigoţi, huni, gepizi, avari şi slavi.

[modifică] Evul Mediu

Istoria timpurie a Transilvaniei în Evul Mediu este puţin cunoscută, datorită lipsei izvoarelor scrise şi a penuriei dovezilor arheologice .

Există două teorii contrare, dezbătute aprig de istoriografia oficială română şi de cea oficială maghiară:

• Continuitatea daco-romană - după retragerea romană din provincie, populaţia dacă romanizată continuă să trăiască în Transilvania, pe întreg parcursul marilor migraţii.
• Teoria migraţiei româneşti - romanii au decimat complet dacii în războaiele din secolul II şi s-au retras cu totul la sud de Dunăre, după care românii au migrat din Balcanii vestici până în Transilvania condusă de unguri în secolul XII.

Cele două versiuni diferite par să se îndrepte în ultimul timp spre o soluţie de mijloc.

Vezi şi: Originea românilor

Triburile maghiare au intrat în Bazinul Carpaţilor spre sfârşitul secolului IX, în anul 896, când s-au stabilit în câmpia Panoniei. Ocuparea Transilvaniei (maghiară: Erdély, germană: Siebenbürgen) a debutat spre mijlocul secolului al X-lea, când două triburi maghiare - Gyula şi Kende -, pătrund, venind dinspre Câmpia Panoniei, pe văile râurilor Mureş şi Someş. Tribul Kende şi-a stabilit centrul de putere în Câmpia Tisei (ung. Alföld). Tribul Gyula şi-a ales ca reşedinţă anticul Apulum, locuit la această dată de slavi şi de români şi denumit Bălgrad (lat. Bellegrad) şi, respectiv, Bălgrad, localitate cunoscută azi sub numele Alba Iulia. O nouă etapă în procesul cuceririi Transilvaniei debutează în primii ani ai secolului XI, când, în anul 1103, regele maghiar Ştefan I atacă şi ocupă cetatea Bălgrad (ung. Gyulafehérvár), îl ia în captivitate pe Gyula şi supune teritoriul de locuire al tribului autorităţii Regatului Ungariei. Acum sau, mai probabil, spre mijlocul secolului XI se produce o deplasare a hotarului regatului spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Pentru câteva decenii, graniţa regatului va fi stabilită temporar, pentru câteva decenii, pe o linie care, venind dinspre est, urma cu aproximaţie valea râului Târnava Mare şi se continua, spre vest, pe valea râului Secaş. În primele decenii ale secolului XII liniile fortificate de graniţă (ung. gyepű) ale statului maghiar urmau, în zona centrală a sudului Transilvaniei, cursul râului Olt. Deplasarea graniţei statale pe linia naturală de demarcaţie a Transilvaniei, formată de lanţul Munţilor Carpaţi, şi încheierea procesului ocupării sale s-a produs spre sfârşitul secolului al XII-lea.

In secolele XII şi XIII au fost aşezaţi în sud-estul si în estul Transivaniei secuii, popor cu origine nesigură, probabil turcică, înrudit sub aspect lingvistic cu cel ungur (ei se consideră descendenţii hunilor). În secolele XII şi XIII, în regiunile din sud şi nord-est au fost aşezaţi de către regii maghiari, din considerente de ordin militar, colonişti germani numiţi saşi. Influenţa germană a devenit mai marcantă la începutul secolului XIII, când, în anul 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de invaziile cumanilor. Alungarea cavalerilor teutoni în anul 1225 a diminuat forţa de apărare a Trasilvaniei de sud-est, expunând Ţara Bârsei invaziei mongole din primăvara anului 1241.

Administraţia Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune. Societatea era împărţită în trei "naţiuni" privilegiate, maghiarii, secuii şi saşii, fiecare având 7 unităţi administrative: 7 judeţe maghiare, 7 scaune săseşti, 7 scaune secuieşti. (Vezi şi partea de jos din Stema Transilvaniei). Aceste naţiuni, totuşi, îşi aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărţirea strict etnică. Deşi clasa neprivilegiată a iobagilor era formată majoritar din români, conţinea şi câţiva saşi, secui sau maghiari. Puţini au reuşit să ajungă la rangul de nobili, printre care se numără şi Iancu de Hunedoara (János Hunyadi în maghiară), căpitan şi regent al Ungariei şi erou în războaile turceşti, care era de descendeţă română. După înăbuşirea în 1437 a unei revolte ţărăneşti ("Revolta de la Bobâlna") cele trei "naţiuni" şi-au înnoit uniunea; rebelii au fost reprimaţi cu cruzime, iar sclavia a devenit mai fermă ca niciodată. Fiul lui Iancu de Hunedoara, transilvăneanul Matei Corvin a devenit unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

După ce principala armată ungară şi regele Ludovic al II-lea au fost învinşi în Bătălia de la Mohács (1526), Ioan I Zápolya, voievod al Transilvaniei, a profitat de puterea sa militară şi s-a proclamat cap al partidului naţionalist ungar, opunându-se succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu Împăratul Ferdinand I) la tronul ungar. Ioan I a fost ales rege al Ungariei, în timp ce un alt partid îl recunoştea pe Ferdinand. În lupta pentru putere, Zápolya s-a bucurat de sprijinul sultanului Suliman I, care după moartea lui Zápolya (1540) a invadat Ungaria centrală cu pretextul oferiri unei protecţii fiului fostului rege, Ioan al II-lea. Ungaria era în acel moment împărţită în trei secţiuni: Ungaria de vest, sub autoritate habsburgică, Ungaria centrală, sub autoritate turcească şi semi-independenta Transilvanie, în care influenţele austriece şi turceşti s-au luptat preţ de aproape două secole pentru supremaţie.

Magnaţii unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independenţa. Familia Báthory, care a venit la putere după moartea lui Ioan al II-lea (1571), a condus Transilvania sub suzeranitate turcă şi austriacă (până în 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea voievodului Mihai Viteazul al Ţării Româneşti şi de intervenţia militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câştigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Şelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele trei principate române. Totuşi unirea română nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.

În 1604, Ştefan Bocskay a condus o revoltă împotriva autorităţii austriece, fiind recunoscut în 1606 de împărat ca prinţ al Transilvaniei. Domnia succesorilor săi, în special cea a lui Gabriel Bethlen şi cea a lui Gheorghe I Rákóczi a adus epoca de aur în Transilvania. Principatul a devenit centrul culturii ungare şi al umanismului, principalul bastion al Protestantismului în Europa de Est şi singura ţară europeană în care romano-catolicii, calviniştii, luteranii şi unitarienii se bucurau de libertate religioasă totală. Statutul creştinilor ortodocşi şi al credincioşilor mozaici din Transilvania era acela de "toleraţi", adică neavând una din cele patru religii oficiale ("recepte") ale principatului, aveau totuşi dreptul să-şi practice cultul şi să-şi construiască biserici respectiv sinagogi. Astfel,cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania datează din sec. al XV-lea (bisericile de piatră din Ţara Haţegului, de la Densuş, Râu de Mori etc.), iar cele mai vechi sinagogi datează din sec. al XVII-lea (sinagoga din Alba Iulia etc.).

După înfrângerea turcilor în apropiere de Viena (1683), Transilvania s-a luptat zadarnic cu influenţa austriacă în creştere, iar alianţele cu Turcia în timpul domniei lui Emeric Thököly şi cu Franţa în timpul lui Francisc II Rákóczi s-au dovedit a fi fatale pentru independenţa sa. În 1711, controlul austriac a fost stabilit definitv asupra Ungariei şi Transilvaniei, Habsburgii cumulând funcţia de principi ai Transilvaniei şi numind în Transilvania guvernatori proprii. Transformarea Transilvaniei din principat în mare principat în anul (1765) a fost mai mult un gest formal. Presiunea autorităţiilor birocratice habsburgice a erodat gradual independenţa tradiţională a Transilvaniei. În 1791, românii ardeleni au elaborat o petiţie pentru Împăratul Iosif al II-lea în scopul recunoaşterii lor ca cea de-a patra "naţiune", precum şi a egalităţii lor religioase, dar Dieta Transilvaniei a respins petiţia lor, lăsându-i pe români în vechea lor stare, aceea de "toleraţi", alături de armenii, evreii şi grecii din Transilvania.

[modifică] Epoca modernă

În 1848 ungurii au proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, promiţând românilor abolirea sclaviei în schimbul sprijinului lor împotriva Austriei. Românii şi saşii au respins oferta şi în schimb s-au ridicat împotriva statului naţional maghiar. În luptele ce au urmat în 1849 între unguri şi forţele austro-ruse (sprijinite de români şi saşi), republica ungară a lui Lajos Kossuth a fost reprimată. Perioada imediat următoare de guvernare militară asutriacă (1849-1860) a fost dezastroasă pentru unguri, dar benefică pentru ţăranii români, care au primit pământuri şi au fost favorizaţi de autorităţile austriece. Totuşi, în compromisul (Ausgleich) din 1867, care stabilea Monarhia asutro-ungară, Transilvania s-a reunit cu Ungaria.

În 1918 are loc unirea Transilvaniei cu România, urmând să se formeze România Mare. Pe 1 decembrie 1918, românii din Transilvania adunaţi la Alba Iulia proclamă "unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România pentru totdeauna". Forţele române din Transilvania intră în Ungaria, după ce comuniştii maghiari câştigă putere sub conducerea lui Bela Kun şi armatele maghiare invadează nord-vestul României. Armatele române ajung până la Budapesta şi schimbă guvernul comunist. Unificarea tuturor teritoriilor locuite de români este pentru prima dată menţionată în tratatele de pace de la Versailles (1919-1920), şi susţinută de încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia în 1922.

Vezi şi: Listă de domnitori transilvăneni