Dinastia Merovingiană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Merovingienii au fost o dinastie de regi franci care au domnit peste o zonă cu suprafaţă variabilă în Franţa şi Germania de astăzi începând cu secolul al V-lea şi până în secolul al VIII-lea. Au fost cunoscuţi şi după porecla de "regi cu părul lung" (latină reges criniti) de contemporani, pentru părul lor netuns (prin tradiţie, şeful de trib al francilor îşi lăsa părul lung, în timp ce războinicii şi-l tundeau).
Cuprins |
[modifică] Origini
Dinastia merovingiană îşi ia numele de la Merovech sau Merowig (uneori latinizat ca Meroveus sau Merovius), conducător al francilor salieni din aprox.447 până în 457, şi capătă importanţă odată cu victoriile fiului său Childeric I (a domnit aprox.457 – 481) împotriva vizigoţilor, saxonilor şi alemannilor. Fiul lui Childeric Clovis I a unificat apoi cea mai mare parte a Galiei la nord de râul Loara în jurul anului 486, când l-a învins pe Syagrius, conducătorul roman al acestei regiuni. A câştigat bătălia de la Tolbiac împotriva alemannilor în 496, ocazie cu care a adoptat religia creştină a soţiei sale, şi a învins definitiv regatul vizigot de la Toulouse în bătălia de la Vouillé din 507. După moartea lui Clovis regatul a fost împărţit între fiii săi, în conformitate cu obiceiurile france. În următorul secol, această tradiţie a împărţirilor va continua. Chiar şi atunci când domneau mai mulţi regi merovingieni, regatul — asemenea Imperiului Roman în perioada târzie — era văzut ca o singură entitate politică, guvernată colectiv de mai mulţi regi (fiecare pe domeniul său), şi uneori evenimentele puteau duce la reunificarea întregului regat sub un singur rege. Arta conducerii la începuturile dinastiei se baza pe descendenţa mitică şi protecţia divinităţii, exprimată prin succese militare.
[modifică] Caracterul
Regelui merovingian îi reveneau daunele de război, atât cele mobile, cât şi pământurile şi populaţia aferentă, şi se ocupa de redistribuţia bogăţiilor cucerite între primii săi urmaşi. "La moartea sa, proprietatea era împărţită în mod egal între moştenitori ca şi cum ar fi fost proprietate privată: regatul era o formă de patrimoniu" (Rouche 1987 p 420). Regii numeau magnaţi care să devină comiţi, având sarcini de organizare a armatei, sarcini administrative, şi de mediere a disputelor. Acest lucru a fost necesar după prăbuşirea sistemelor birocratice şi de încasare a taxelor ale romanilor, odată cu preluarea de către franci a administraţiei, pe măsură ce intrau în vestul şi sudul puternic romanizate ale Galiei. Conţii trebuiau să asigure armate, înrolând milites şi răsplătindu-i în schimb cu pământ. Aceste armate erau la dispoziţia regelui pentru sprijin militar. Se desfăşurau adunări anuale ale nobililor din regat şi ale căpeteniilor militare, unde se discutau principii generale de disputare a războiului. Armatele aclamau şi ele noii regi, ridicându-i pe scuturi, în continuarea unei tradiţii antice care îi transforma pe regi în conducătorii unei cete de războinici, nu în şefi de stat. În plus, regele trebuia să se întreţină singur din domeniile sale personale (demesne), care erau numite fisc. unii istorici au considerat acest lucru ca dovedind lipsa unei noţiuni merovingiene pentru res publica, iar alţii consideră acest punct de vedere ca o simplificare neavenită. Acest sistem a evoluat în feudalism, iar auto-întreţinerea regelui a continuat până la Războiul de o sută de ani.
Comerţul a intrat într-un declin odată cu prăbuşirea Imperiului Roman, iar comunităţile agricole erau în cea mai mare parte autosuficiente. Negustorii din Orientul Mijlociu dominau legăturile comerciale rămase.
Legea merovingiană nu era o lege universală bazată pe echitate raţională, aplicabilă tuturor, asemenea legii romane; era aplicată fiecăruia în conformitate cu originea sa: francii ripuarieni aveau propria lor Lex Ribuaria, codificată la o dată ulterioară (Beyerle şi Buchner 1954), în timp ce aşa-numita Lex Salica (Legea salică) a clanurilor saliene, codificată pentru prima oară în 511 (Rouche 1987 p 423), era invocată sub exigenţele medievale până în perioada Valois. Din acest punct de vedere, francii se aflau în urma burgunzilor şi a vizigoţilor, neavând o lege universală după modelul roman. În perioada merovingiană, legea era memorată de rachimburgs, care memorau toate precedentele pe baza cărora se baza, deoarece legea merovingiană nu permitea crearea de legi noi, ci doar de a păstra tradiţia. Tradiţiile sale germanice nu ofereau nici ele vreun cod civil de legi necesar unei societăţi urbanizate, aşa cum Iustinian a elaborat şi promulgat în Imperiul Bizantin. Cele câteva edicte merovingiene rămase privesc în general împărţirea proprietăţilor între moştenitori.
[modifică] Istorie
Regatul merovingian, care includea, cel mai târziu din 509, toată Galia cu excepţia Burgundiei, şi reunea toate triburile francilor, s-a aflat într-o stare aproape continuă de război, de obicei civil. Fiii lui Clovis şi-au păstrat legăturile de rudenie în războaiele cu burgunzii, dar au demonstrat dorinţă nemăsurată de mărire la moartea fraţilor lor. Moştenitorii au fost prinşi şi executaţi, iar regatele anexate. În cele din urmă, în 558, Clotaire I, a unit toate ţinuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trăit încă trei ani, după care, la rândul său, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi.
Cea de-a doua împărţire a regatului nu a mai fost marcată de expediţiile aventuroase ale primei. Războaiele civile dintre facţiunile Neustriei şi Austrasiei nu au încetat până la reunirea regatului sub Clotaire al II-lea. Această unire a dus la slăbirea regatului, deoarece regele, pentru a câştiga sprijinul nobilimii, a trebuit să facă numeroase concesii acestora. Puterea regilor merovingieni a continuat să scadă, trecând în mâinile prefecţilor, care au ajuns în cele din urmă pe tron.
După domnia regelui Dagobert I (mort în 639), care şi-a petrecut o mare parte a vieţii invadând teritorii străine, cum ar fi Spania şi teritoriile slave păgâne din est, restul regilor sunt cunoscuţi după apelativul rois fainéants ("regi care nu fac nimic"). Aceştia se urcau pe tron la o vârstă fragedă, şimureau în floarea vieţii, în timp ce prefecţii se luptau pentru supremaţie. Austrasienii conduşi de Pepin cel Mijlociu au ieşit în cele din urmă triumfători în bătălia de la Tertry, în acel an începând domnia lui Pepin, după afirmaţiile cronicarilor.
Fiul lui Pepin, Carol Martel a condus fără un rege pe tron tmp de câţiva ani, fără să-şi aroge el însuşi acest titlu. În cele din urmă, fiul său, Pepin cel Scurt a căpătat sprijinul nobilimii pentru a schimba dinastia. Când papa i-a cerut ajutor împotriva lombarzilor, Pepin a cerut ca în schimb biserica să-i recunoască încoronarea. În 751, Childeric al III-lea, ultimul rege merovingian, a fost îndepărtat. I s-a cruţat viaţa, dar părul său lung i-a fost tăiat şi a fost trimis la o mănăstire.
[modifică] Istoriografie şi surse
Există câteva surse contemporane pentru istoria francilor merovingieni, care acoperă întreaga perioadă de la accederea la tron a lui Clovis I până la detronarea lui Childeric. Primul şi cel mai important este episcopul canonizat de la Tours, Grigore de la Tours. Opera sa Decem Libri Historiarum este principala sursă de informaţii pentru domniile fiilor lui Clotaire al II-lea şi a descendenţilor acestuia până la moartea lui Grigore.
Următoarea sursă principală, mult mai puţin organizată decât acea a lui Grigore, este Cronica lui Fredegar, începută de Fredegar dar continuată de autori necunoscuţi. Acoperă perioada dintre anii 584 şi 641, deşi continuatorii, sub patronajul carolingienilor, au extins-o până în 768, după încheierea perioadei merovingiene. Pentru o mare parte a acestei perioade, este singura sursă narativă. Ultima sursă contemporană importantă este Liber Historiae Francorum, care acoperă ultima perioadă a istoriei Dinastiei Merovingiene: autorul ei încheie cu o referinţă la al şaselea an al domniei lui Theuderic al IV-lea, care ar fi 727. A fost foarte citită, deşi fără îndoială este o operă carolingiană.
AÎn afară de aceste cronici, alte surse sunt scrisorile şi alte documente de acest tip. Clericii, precum Grigore şi Sulpitius cel Pios au scris scrisori, deşi doar câteva s-au păstrat. S-au păstrat edicte, acte de donaţie, şi decizii judecătoreşti, precum şi cunoscuta Lex Salica, menţionată mai sus. Din domniile lui Clotaire al II-lea şi Dagobert I s-au păstrat numeroase exemple în care regele joacă rol de instanţă supremă de judecată.
În sfârşit, dovezile arheologice nu pot fi ignorate ca o sursă de informaţie, măcar asupra modului de viaţă al francilor din acea perioadă. Printre cele mai importante descoperiri de obiecte pierdute a fost descoperirea accidebtală a mormântului lui Childeric I în biserica Saint Brice din Tournai în 1653. Printre obiectele din mormânt se găseşte un cap de taur din aur şi cunoscutele insecte de aur (poate albine, cicade sau muşte). În 1957, a fost descoperit sepulcrul celei de-a doua soţii a lui Clotaire I], Aregund, în Basilica Saint Denis din Paris. Costumul funerar şi bijuteriile erau destul de bine păstrate, oferind o perspectivă asupra costumaţiei din acea perioadă.
[modifică] Numismatică
Monezile merovingiene sunt expuse la Monnaie de Paris, (monetăria franceză) la 11, quai de Conti, Paris, Franţa.
[modifică] Referinţe
- Beyerle, F and R. Buchner: Lex Ribuaria in MGH, Hannover 1954.
- Eugen Ewig: Die Merowinger und das Frankenreich. Stuttgart: Kohlhammer, 2001.
- Patrick J. Geary: Before France and Germany: The Creation and Transformation of the Merovingian World, Oxford & New York: Oxford University Press, 1998.
- Kaiser, Reinhold: Das römische Erbe und das Merowingerreich, (Enzyklopädie deutscher Geschichte 26) (München, 2004)
- Rouche, Michael: "Private life conquers State and Society" in Paul Veyne (ed.), A History of Private Life: 1. From Pagan Rome to Byzantium, Cambridge, MA: Belknap Press, 1987.
- Werner, Karl Ferdinand: Die Ursprünge Frankreichs bis zum Jahr 1000, Stuttgart 1989.
- Oman, Charles: The Dark Ages 476-918, London, 1914.
[modifică] Vezi şi
- Franci
- Listă de regi franci
- Istoria Franţei
- Dinastia Carolingiană
