Charles Baudelaire

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Baudelaire de Nadar

Literatură franceză

Pe categorii

Istoria literaturii franceze

Medievală
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Scriitori francezi

Listă de autori de limbă franceză
Scriitori pe categorii
Romancieri - Dramaturgi
Poeţi - Eseişti
Nuvelişti - Proză scurtă

Portal Franţa

Portal Literatură

Charles Baudelaire este un poet francez (n.9 aprilie 1821 - d.31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale.

[modifică] Note bio-bibliografice

1821 Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.

1827 Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.

1828 Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.

1832-1835 Perioada de studii în Lyon, în garnizoana căruia colonelul Aupick fusese trimis.

1836-1840 Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris unde s-a îndatorat peste măsură. Ii intalneste pe de Nerval si Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.

1841-1842 Pentru a-l scoate din mediul boem, tatal vitreg îl trimite în India dar revine un an mai tarziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.

Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante, originea viitorelor sale dificultati financiare. Consiliul de familie ii impune un notar ca si consiliu judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îî va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativa de suicid se produce în anul 1845. Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.

În 1847, publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumatatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.

În 1848, publica si lucreaza la variate gazete. În 1854 si 1855, publica traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care il consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.

[modifică] Florile răului

În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apriţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.

Portret de Gustave Courbet, 1848

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice, mai non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.

În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut o serie de atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl intrenează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, dupa o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.