Ritul bizantin din Ardeal
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ritul bizantin din Ardeal nu e altceva decât ritul bizantin propriu-zis, având multe particularităţi în Ardeal.
Unii consideră ritul bizantin românesc în general ca fiind un usaj inspirat deodată de uzajul grec şi de cel slav. Alţii iau practicile ardelene drept latinizări sau drept uniatism pur, fără a distinge în Ardeal elementele liturgice care n-au nimic de-a face cu ritul latin. Până în anii 1990 uzajul liturgic era acelaşi în tot Ardealul, atât pentru comunităţile ortodoxe, cât şi pentru cele greco-catolice (ce se aflau în clandestinitate din 1948 până în 1990).
Cuprins |
[modifică] Istoric
Un lucru admis în mod comun e că sfântul Andrei a încreştinat Scythia Minor - Dobrogea - însă despre pătrunderea creştinismului în alte regiuni ale României de astăzi nu se ştie mare lucru. Totuşi istoricii cad de acord că ritul bizantin a fost introdus în ţările române doar în secolul X. Până atunci ritul românilor a fost occidental. Versiunea cea mai credibilă e aceea că cel puţin Transilvania şi Banatul aveau o ramură a marii familii de rituri hispano-galice. Aceste informaţii ne vin din scrierile sfântului Niceta de Remesiana.
Ritul bizantin cu limba slavonă erau impuse românilor, de aceea ei au încercat să-şi păstreze ritul iniţial. Aşa se face că mai multe elemente din ritul vechi au intrat în ritul nou. Acest fenomen a dat un specific ritului bizantin din Ardeal. Aşadar elementele proprii ritului bizantin din Ardeal nu sunt latinizări, ci rămăşiţe din secolul X, transmise dintr-o generaţiune într-alta.
Totuşi ritul bizantin ardelean de astăzi e ameninţat de două lucruri:
- tridentinizarea (latinizare pe "stil vechi"), faţă de comunităţile catolice răsăritene (greco-catolice);
- slavizarea, faţă de comunităţile ortodoxe ardelene.
[modifică] Anul liturgic
[modifică] Postul Crăciunului
Colindele de origine transilvăneană cântă de multe ori despre parusie. Aceasta e o rămăşiţă din ritul galic, căci în ritul galic, în duminicile postului Crăciunului se citesc evangheliile parusiei. Postul Crăciunului nu e atât de mult aşteptarea primei veniri, cât mai mult o pregătire pentru a doua venire a lui Iisus Christos.
Am putea spune, teoretic, că aceasta nu e o particularitate de rit, câtă vreme e folclor, şi nu are de-a face cu liturgica. Colindele însă se cântă la euharistiile din postul Crăciunului. De asemenea jucarea Viflaemului e tot de tradiţiune galică.
Colinda "Cana Galileii" pare să nu aibă mare lucru în comun cu naşterea lui Iisus. Totuşi, în vechiul rit galic, naşterea, botezul, precum şi nunta din Cana Galileii se sărbătoreau în aceeaşi zi, 6 ianuarie.
[modifică] Întîmpinarea Domnului
În Ardeal se sfinţesc lumînările la sfîrşitul liturghiei, iar credincioşii le păstrează în case, pentru a le aprinde când se vor ruga în caz de pericol. Acest obicei al sfinţirii luminilor de sărbătoarea întâmpinării este prezent în aproape toate riturile occidentale. Rugăciunea de sfinţire a luminilor, care se foloseşte în ritul bizantin din Ardeal, circulă pe foi volante, dar textul este de tradiţiune galică.
Sfinţirea luminilor se poate face în două feluri. Cea mai obişnuită este a se binecuvânta lumânările pe o masă lăturalnică, la liturghie, după rugăciunea amvonului. Se stropesc cu apă sfinţită şi se împart credincioşilor după terminarea liturghiei. A doua metodă e următoarea. La vecernia din ziua întâmpinării, la stihoavnă, preotul merge la masa lăturalnică unde sunt gătite lumânările stinse. Îi urmează doi acoliţi, cu apă sfinţită şi tămâie. Preotul rosteşte rugăciunea de binecuvântare a luminilor, cu voce medie, în timp ce strana continuă stihirile stihoavnei. După ce preotul stopeşte lumânările cu apă sfinţită şi le tămâiază, ia însuşi o lumânare, o aprinde de la o candelă, apoi acoliţii împart credincioşilor celelalte lumânări, având grijă ca aceasta să se termine înaintea cântării lui Simeon. În timpul cântării lui Simeon, preotul se ţine cu lumânarea proprie spre popor, pe solee, iar credincioşii cu luminile aprinse la locul loc.
[modifică] Păresimile
Înainte de toate, trebuie menţionat că ritul bizantin propriu-zis prescrie liturghia înaintesfinţitelor pentru miercurile şi vinerile din păresimi, pe când zilele de luni, marţi şi joi sunt zile "aliturgice", adică în acele zile nu se săvârşeşte euharistie.
Totuşi ritul bizantin ardelean prevede liturghia în fiecare zi, chiar şi în păresimi. Chiar dacă unele comunităţi săvârşesc liturghia înaintesfinţitelor în zilele de vineri, totuşi restul săptămânii rămâne euharistic, săvârşindu-se euharistia cel puţin de luni până joi.
Câtă vreme epistolarul şi evangheliarul nu conţin pericope pentru zilele de peste săptămână din păresimi, există în Ardeal mai multe metode de a alege citiri pentru postul mare. Unii iau apostolul şi evanghelia sfântului zilei. Dar chiar în parohiile unde vinerea se săvârşesc înaintesfinţitele, se citeşte o evanghelie. În parohiile ce ţin vechiul obicei ardelenesc, preotul deschide evangheliarul la întâmplare, citeşte evanghelia ce se iveşte, şi eventual rosteşte o predică ad-hoc. În alte parohii, la înaintesfinţite se alege evanghelia în funcţie de paricopa de la cartea Facerii.
Mai există două metode de a alege citirile. Una, cea mai canonică, e aceea de a lua întocmai citirile de la melkiţi. Altă metodă, mai puţin canonică, e de a citi apostolul din Apocalipsă, iar evanghelia din şirul din Penticostar. A citi din Apocalipsă nu e canonic din punctul de vedere al Bisericilor Răsăritene, întrucât această carte biblică nu face autoritate în materie de liturgică. Din contră, în riturile galice există multe cântări liturgice scoase din Apocalipsă; în plus Apocalipsa la galici se citeşte de la Paşti la Rusalii. În acest caz, metoda ardeleană de a citi Apocalipsa în păresimi tot nu pare a fi cea ideală, pentru că Penticostarul urmează păresimilor.
[modifică] Săptămâna mare şi Paştile
Dacă bisericile bizantine - afară de melkiţi - nu cunosc procesiunea cu stâlpările, acestea există în Ardeal, la sfârşitul liturghiei. Ce e drept, liturghia cu vecernie, ce ar trebui săvârşită în seara joii mari, precum şi liturghia cu vecernie din noaptea de Paşti au căzut în uitare, dar aceasta datorită tridentinizării şi slavizării.
La utrenia vinerii mari, în timpul antifonului al 15-lea, se face scoaterea şi împlântarea sfintei cruci. Acest obicei se află şi la melkiţi şi a fost introdus şi la Constantinopol în 1824. Dar se pare că s-ar fi răspândit mai întâi în Ardeal. Aceasta este o altă relicvă galică, a sărutării sfintei cruci din vinerea mare.
Mai departe, ritul bizantin propriu-zis prevede ca epitaful să fie pus pe masa altarului în vinerea mare seara, la vecernie, apoi, la laudele de sâmbătă dimineaţa, să se facă o procesiune în jurul bisericii cu epitaful, iar apoi să fie aşezat în mijlocul bisericii, până înainte de utrenia învierii. Tradiţiunea ardeleană a reţinut un maximum din aceste datini, adaptându-le vechiurilor obiceiuri galice.
Astfel epitaful este expus de la sfârşitul liturghiei joii celei mari, şi nu în mijlocul bisericii, ci la o parte, încât formează un reposorium occidental. Pe acest reposorium - pe care se află aşternut epitaful - se pune artoforul ("ciboriul") conţinând rezerva euharistică ce fuse sfinţită cu un an înainte (în joia mare a anului trecut). În acelaşi timp în chivot se pune cutiuţa cu noua rezervă euharistică, şi anume agneţul sfinţit în ziua însăşi (şi care urmează a fi dumicat în marţea paştilor).
Tot în joia mare după liturghie, crucile şi icoanle din biserică şi mai ales de la iconostas se acoperă cu faşe violete sau negre.
Încă o specificitate: în joia mare, după liturghie, preotul nu consumă ce rămâne în potir şi nu spală potirul. Potirul rămâne în faţa chivotului, iar în vinerea mare vor fi cuminecaţi bolnavii cu ceea ce ar fi rămas din joia mare. Utrenia sâmbetei mari se cântă în faţa mesei reposorium.
Înainte de utrenia învierii, se descoperă icoanele şi crucile, şi se sting toate luminile. Poporul aşteaptă în curtea bisericii, în întuneric, cu lumânări stinse în mână. Acolo, afară, se află gătită o masă albă, cu evangheliarul deasupra, şi cu o cruce solidă. Preotul, în biserică, aprinde lumânarea pascală - o altă relicvă galică! - pe care o ţine la braţul stâng. De la reposorium ia artoforul, pe care-l ţine în mâna dreaptă. Iese din biserică (simbolul lui Christos ce iese din mormânt), şi strigă de mai multe ori: "Veniţi de luaţi lumină!". După ce credincioşii îşi aprind luminile de la lumânarea pascală, preotul pune artoforul pe masa gătită, dă lumânarea acolitului, apoi însuşi citeşte evanghelia învierii de la liturghia privegherii pascale.
Cade-se a şti că în anumite părţi nu una, ci patru evanghelii ale învierii se citesc, preotul fiind îndreptat de fiecare dată spre un alt punct cardinal.
Preotul începe cu formula: "Mărire sfintei şi celei de o fiinţă...", apoi se cântă troparul "Christos au înviat". Cântă stihurile Paştilor, de fiecare dată în altă latură a mesei, tămâind artoforul şi fiind însoţit de acolitul cu lumânarea pascală la braţ.
După aceasta se face o procesiune de trei ori în jurul bisericii. În frunte merge icoana învierii, purtată de patru tinere, în chipul în care se purta chivotul legii în Primul Legământ. După icoană vine preotul cu artoforul în mâini, având la dreapta sa un acolit cu lumânarea pascală, iar la stânga un alt acolit, cu cădelniţa şi crucea. Cei trei sunt urmaţi de popor şi prapori.
Procesiunea fiind terminată, toţi se opresc în faţa uşii bisericii; doar un acolit stă încuiat în biserică. Preotul ţine artoforul în mâna stângă, iar în mâna dreaptă ţine crucea, cu care loveşte violent broasca uşii bisericii, strigând antifonic cu acolitul, psalmul 23 (24). Preotul strigă: "Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi va intra împăratul măririi!". Acolitul întreabă: "Cine este împăratul măririi?", şamd. După cele trei perechi de replici, se cântă troparul "Christos a înviat", până ce toţi sunt în biserică.
Epitaful se aşează pe altar, artoforul se bagă în chivot, şi se trece la canonul sfântului Ioan din Damasc.
Pentru sfinţirea mâncărurilor şi a coşurilor se sfinţeşte apă nouă. Această sfinţire a apei are o însemnătate deosebită. Înainte de introducerea ritului bizantin, apa se sfinţea pentru botez, în noaptea de Paşti. Cum după tipicul nou acest lucru nu se mai face, sfinţirea apei nu a fost abolită, ci transferată între liturghie şi sfinţirea coşurilor.
