Ritul bizantin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ritul bizantin este un rit creştin oriental, întrebuinţat atât de covârşitoarea majoritate a Bisericile ortodoxe ale celor şapte sinoade, cât şi de anumite Biserici catolice orientale.

Împreună cu ritul armean, ritul bizantin formează grupul riturilor cappadociene, făcând parte din marea ramură de origine siriacă. Potrivit altei împărţiri, ritul bizantin formează, împreună cu ritul latin, grupul riturilor imperiale.

În ciuda aparenţelor, riturile cele mai apropiate de ritul bizantin sunt: cel latin şi cel armean.

Ritul bizantin se împarte, la rândul lui, în mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt: forma grecească, slavă, melkită. Pe lângă acestea trei, majoritatea liturgiştilor francofoni recunosc şi forma românească drept distinctă. Cât despre forma slavă, liturgiştii de mai demult recunoşteau două forme distincte: cea rusească şi cea ruteană. În a doua parte a secolului XX ia naştere încă o formă slavă distinctă, numită ritul paleobizantin.

Cuprins 1 Istoric 1.1 I - sec IV - 787 1.2 II - 787 - sec XIX 1.3 III - sec XIX - ± 1965 1.4 IV - ± 1965 - prezent 2 Euharistie 2.1 Liturghia cuvântului 2.2 Proscomidia 2.3 Liturghia euharistică 3 Materia şi forma tainelor 4 Diversificare 4.1 Ritul grecesc 4.2 Ritul slav 4.3 Ritul rutean 4.4 Ritul melkit 4.5 Ritul românesc 4.6 Ritul ardelean 5 Legături externe

[modifică] Istoric

Ritul bizantin are două origini: una monahală şi una catedrală. Mai concret, ritul bizanin s-a format prin contopirea a două rituri vechi, şi anume: ritul monahal palestinian şi ritul catedral (sau de enorie) constantinopolitan. Delicateţea şi amănunţimea ceremoniilor rituale vin de obicei de la Constantinopol, pe când rubricile (tipicul, însemnările cu roşu) de obicei îşi au originea în Palestina.

Ritul bizantin cunoaşte trei etape; după unii liturgişti moderni, o a patra etapă e în curs de desfăşurare:

i. sec IV - 787

ii. 787 - sec XIX

iii. sec XIX - ± 1965

iv. ± 1965 - prezent

[modifică] I - sec IV - 787

Ritul bizantin se formează prin împrumutul de rugăciuni de la Cappadocia, apoi prin călugării palestinieni care vin la Constantinopol. Se abandonează liturghia locală, şi se ia textul liturghiei cappadociene a sfântului Vasile cel Mare, căruia i se adauge părţi festive copiate după ceremoniile imperiale.

O dată cu relaţiile diplomatice între curţile de la Constantinopol şi Roma, cele două rituri se influenţează reciproc, îndeosebi datorită sfântului Grigore cel Mare (Dialogul), arhidiacon roman delegat la Constantinopol şi care mai târziu devine papă al Romei.

[modifică] II - 787 - sec XIX

În 787 se încheie sinodul ecumenic al VII-lea (al II-lea constantinopolitan), care condamnă iconoclasmul şi autorizează folosirea icoanelor în cult. Astfel, începând cu oraşul Constantinopol, presbiteriul se departe definitiv de navă, pentru că între cele două se va pune un zid de icoane, numit iconostas.

Mănăstirea Studion, întemeiată de sfântul Teodor Studitul creşte în importanţă şi pune pe picioare ceea ce numim Tipicul sfântului Savva. Astfel din ritul bizantin vor dispărea multe ceremonii şi ritualuri legate de tainele de iniţiere.

Tot în acest timp, o importantă reformă va avea loc cu privire la textul Liturghiei. Liturghia sfântului Vasile va continua să fie folosită, însă doar de zece ori pe an. În rest, se va păstra schema acesteia, căreia i se va alipi o anaforă veche, găsită în podul unei mănăstiri din Antiohia, şi care a fost copiată de un anumit preot cu numele de Ioan. Datorită obiceiului pseudoepigrafic la modă în acea vreme, această anaforă a primit titlul unui alt Ioan, şi anume a sfântului Ioan Chrisostom, care fusese arhiepiscop la Constantinopol.

Tot sub influenţă latină, rugăciunile de la Liturghie se vor citi "în taină".

Scade numărul laicilor care se împărtăşesc. În locul a cinci pâini mari din vechime, se foloseşte la Liturghie doar un agneţ, cub mic decupat dintr-o pâine. Pentru a copia ostiile din ritul latin, se vor introduce miridele, bucăţele sau firimituri. Credincioşii nu vor mai putea primi pâinea euharistică pe palme, nici bea din potir, ci cuminecarea laicilor se va face cu linguriţa.

Sfântul Ioan din Damasc ia octoihul sirian occidental şi-l prescurtează. Această formă va deveni octoihul bizantin duminical. Mai târziu acest octoih bizantin va fi completat, pentru a avea cântări şi pentru celelalte zile ale săptămânii. Datorită numărului mare de martiri cunoscuţi şi a numărului tot mai crescând de călugări veneraţi (cuvioşi, se ajunge la a prăznui sfinţii în fiecare zi a anului, şi aşa ia naştere mineiul.

Alături de păresimi se vor introduce încă trei posturi mai lungi, după influenţa latină: postul Crăciunului, al sfinţilor apostoli şi al adormirii Maicii Domnului. Disputele legate de isihasm vor introduce în ritul bizantin mai multe devoţiuni monahale, excluzând iniţierea creştină legată de catehumenat.

Convertirea slavilor şi preluarea ritului bizantin de către ei marchează o etapă importantă în istoria ritului bizantin. De asemenea preluarea ritului bizantin de către melkiţi va marca un alt pas important.Deocamdată limbile greacă şi slavonă sunt singurele limbi liturgice.

Marea Schismă face ca riturile bizantin şi latin să se îndepărteze, în mod voit, tot mai mult unul de celălalt. Unele Biserici locale ortodoxe se unesc cu Roma, ceea ce marchează începutut latinizărilor. Dar aceste uniri au şi un punct pozitiv important în liturgică: limbile arabă, română şi ucraineană devin limbi liturgice. Aceasta va permite o emancipare locală a ritului.

[modifică] III - sec XIX - ± 1965

Au loc anumite treziri spirituale, îndeosebi în lumea slavă, prin figuri de seama sfântului Serafim de Sarov. Acestei spiritualităţi i se cuvenea o trezire liturgică. Astfel unele figuri, precum sfântul Ioan de Kronstadt fac ca ritul bizantin să poată reveni spre origini. Această tendinţă nu va fi bine primită peste tot.

În acelaşi timp, Mănăstirea Chevetogne va face ca marile figuri din Apus să se intereseze de Răsărit. Activitatea preacuviosului Lambert Bauduin va iniţia la nivel mondial mişcarea ecumenică, ceea ce va permite şi ortodocşilor din Răsărit să cunoască izvoare liturgice şi patrologice vechi, pentru a reveni la origini.

Instaurarea regimului comunist a făcut ca între anii 1945 şi 1948 o mare parte a bisericilor locale greco-catolice, biserici răsăritene unite cu Roma, să fie alipite bisericilor ortodoxe locale. Astfel anumite spiritualităţi şi obiceiuri liturgice locale vor fi cunoscute de o masă mai mare de liturgişti şi de un ansamblu bisericesc mai mare.

[modifică] IV - ± 1965 - prezent

Revenirea la origini a fascinat mult perioada a III-a. De aceea anumite comunităţi ortodoxe de rit bizantin din Occident au fost mult marcate de reforma liturgică petrecută în Biserica romană datorită sinodului al II-lea de la Vatican. Astfel multe comunităţi ortodoxe din Apus au regăsit elemente vechi ale ritului: cuminecarea deasă (în fiecare duminică sau zilnic), împărtăşirea fără linguriţă, cântarea întregii liturghii cu voce tare, privegherea pascală veche, săvârşirea botezului şi mirului sau a cununiei în cadrul liturghiei, etc.

În acelaşi timp, sinodul al II-lea de la Vatican porunceşte Bisericilor răsăritene catolice să revină la origini, atât cât e cu putinţă, dar sarcina aceasta revine soborului ierarhilor locali în parte.

[modifică] Euharistie

Vezi şi articolul principal: Liturghia bizantină.

Ca orice euharistie validă, cea a ritului bizantin are cele două părţi: liturghia cuvântului (sau a catehumenilor) şi liturghia altarului (sau a credincioşilor). Pe lângă acestea două, ritul bizantin - ca cel armean - are şi proscomidia sau proteza, ce corespunde ofertoriului din alte rituri. Totuşi, în zilele noastre, proscomidia se face înainte de liturghia cuvântului.

[modifică] Liturghia cuvântului

Un lucru specific, ritul bizantin e cel mai sărac în citiri. Astfel, euharistia bizantină are doar două citiri: un apostol şi o evanghelie. Excepţie fac liturghiile privegherilor, când se fac şi citiri din Primul Legământ.

Liturghia cuvântului are următoarele elemente:

• Tămâierea altarului şi a bisericii
• Chemarea Duhului Sfânt ("Împărate cerec") de către preotul slujitor
• Binecuvântare trinitară
• Ectenia mare (sinapta irenică)
• Trei antifoane cu trei sinapte: ectenie mică + rugăciune obştească
• Procesiune de intrare ("intrarea mică") cu evangheliarul
• Aclamare + troparele zilei (facultativ)
• Rugăciunea trisagiului + trisagiu ("Sfinte Dumnezeule")
• Prochimen (scurt psalm de răspuns)
• Apostol
• Aleluia
• Evanghelie
• Predică
• Ectenia stăruitoare

[modifică] Proscomidia

Articol principal: Proscomidia bizantină.

Pregătirea şi punerea înainte (ofertoriul) a darurilor se îndeplineşte la o măsuţă laterală – adesea scobită în perete – ce se cheamă proscomidiar. Tradiţional, pregătirea darurilor - numită proscomidie sau proteză - e făcută de către diacon, urmând ca preotul să citească doar rugăciunea punerii înainte. Această datină e încă în vigoare la Ierusalim. Obişnuinţa slavă a făcut ca toată proscomidia să fie făcută de preot. Proteza simbolizează de obicei ieslea în care ar fi fost culcat Iisus după naştere.

Înainte de secolul al IX-lea, când se cuminecau toţi credicioşii, se pregătea toată pâinea liturgică (prescura), fără a fi tăiată, apoi se turna în potir vinul şi apa. Mai târziu s-a ajuns ca să fie tăiat doar agneţul, un cub extras din prescură, care ajungea pentru cuminecarea clerului. Sub influenţa «ostiilor» din ritul latin, pentru cuminecarea credincioşilor s-a început a se tăia din prescură alte părticele separate, ceea ce contrazicea conceptul de «o unică pâine şi un potir unic». Astfel, începând cu secolul al XVII-lea, aceste părticele suplimentare nu au, decât o valoare simbolică. Ele se taie întru pomenirea alor personaje, dar ele nu sunt oferite şi sfinţite, decât la ruteni. Pe alocurea, mlekiţii încă decupează alte părticele pentru cuminecarea credincioşilor, iar aceste părticele se pun pe un alt disc. Totuşi, s-a dezvoltat un simbolism al discului, încât el este icoana întregii Biserici. Agneţul («mieluşelul») îl închipuie pe Iisus; la dreapta lui stă părticica ce o închipuie pe fecioara Maria; la stânga sunt părticelele sfinţilor; iar în faţa agneţului sunt părticelele pentru cei vii şi pentru cei morţi. La slavi, dintre aceste ultime părticele, trei sunt mai mari decât celelalte, reprezentând autorităţile.

Ceremonia proscomidiei (protezei) începe prin troparul vinerii mari. Apoi slujitorul decupează agneţul din prescură, rostind versete din cartea Isaia, capitulul 53. Apoi varsă vin şi apă în potir, rostind versetul de la Ioan 19:34. Apoi decupează o părticică piramidală în cinstea Mariei, şi nouă alte părticele în cinstea sfinţilor, după nouă categorii. În cele din urmă taie bucăţelele în cinstea viilor şi morţilor. Peste disc este aşezat asteriscul: două semicercuri metalice încrucişate. Se pune un văl peste disc, apoi un văl (sau două) peste potir, şi unul peste ambele. Preotul rosteşte rugăciunea punerii înainte (sau a oferirii), binecuvântând şi tămâind darurile.

Ceea ce rămâne din prescura decupată se taie în bucăţi (numite anafură ori antidoron sau eulogii), ce urmează a fi împărţite credincioşilor ce nu se cuminecă. Slavii folosesc cinci prescuri, iar grecii doar una.

Agneţul are patru părţi: IC («Iisus») – XC («Christos») – NI – KA (în greacă nika= «învinge»). La frângerea pâinii, înainte de cuminecare, părticica IC va fi pusă în potir. Pentru a nu aglomera potirul, liturgiştii contemporani nu pun în potir decât o firimitură smulsă din părticica IC. Părticica XC va fi tiată în atâtea bucăţi câţi clerici, şi cu aceasta se vor cumineca clericii. Părticelele NI-KA vor fi tăiate în mai multe bucăţele, pentru cuminecarea credincioşilor.

[modifică] Liturghia euharistică

Ceea ce e specific în ritul bizantin: crezul se rosteşte între aducerea darurilor şi anaforă; ofertoriul a fost deja făcut la proscomidie, deci darurile se pun pur şi simplu pe antimis, în amintirea punerii lui Iisus în mormânt.

Părţile liturghiei altarului:

• Două sinapte
• Heruvicul
  • Cântarea heruvicului
  • Rugăciune personală de umilinţă a preotului (facultativă)
  • Tămâierea navei
  • Procesiunea cu darurile ("intrarea mare") şi punerea lor pe altar
  • Spălarea mâinilor slujitorului
• Sinaptă cu rugăciunea peste daruri
• Sărutarea păcii
• Simbolul niceno-constantinopolitan (crezul)
• Anafora
  • Dialog introductiv
  • Începutul marii rugăciuni a sfintei jertfe
  • Imnul "Sfânt sfânt"
  • Continuarea marii rugăciuni a sfintei jertfe
  • Instituirea ("Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...")
  • Anamneza (cu înălţarea potirului şi discului)
  • Epicleza
  • Dipticele
• Ectenia cererilor cu rugăciune pregătitoare pentru cuminecare
• Rugăciunea domnească ("Tatăl nostru")
• Plecarea capetelor cu alte două rugăciuni pregătitoare pentru cuminecare
• Înălţarea potirului şi a discului ("Sfintele sfinţilor")
• Frângerea pâinii
• Cuminecarea clerului
• Cuminecarea credincioşilor
• Binecuvântare cu spiţele euharistice
• Două imnuri de mulţumire
• Consumarea a ceea ce rămânedin spiţele euharistice, la masa protezei
• Rugăciunea amvonului
• Psalmul 33
• Binecuvântarea finală şi trimiterea

[modifică] Materia şi forma tainelor

Pentru botez, se uleiul catehumenal se aplică înainte de botezul propriu-zis. Canonic, botezul bizantin (şi nu numai) se face prin scufundare, dar în Ardeal se face de obicei prin vărsare. Botezul e urmat de mirungere.

Mirul se face din 33 de plante, şi se sfinţeşte de obicei de către episcopii în sobor, şi mai rar de către vreun episcop singur.

Ritul bizantin foloseşte pentru liturghie pâine dospită şi sărată; cât despre potir, se foloseşte vin amestecat cu apă, dar apă caldă (ζεόν) se toarnă înainte de cuminecare, obicei de susbtituire a practicii medievale de a fi încălzit potirul pe o găleată de cărbuni aprinşi.

Liturghia euharistică se face pe masa euharistică ("sfânta masă" sau "altarul") pe care se trebuie să se afle antimisul desfăcut.

Pentru spovadă se folosesc două formule: la greci se foloseşte o formulă al cărei conţinut insistă pe puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele, datorită lui Iisus Christos. Conţinutul teologic al acesteia se acordă cu aproape celelalte rituri răsăritene şi cu ritul latin actual. Din contră, la slavi (şi la români) se foloseşte o formulă compusă de mitropolitul Petru Movilă, al cărei conţinut e foarte asemănător rugăciunii din ritul tridentin.

La cununie se întrebuinţează cununi de aramă, ce se pun pe capul mirilor.

Hirotonirea e singura taină ce se săvârşeşte în cadrul euharistiei. Hirotonia episcopului se face după trisagiu, a preotului se face înainte de anaforă, a diaconului se face la sfârşitul anaforei. Hirotesia ipodiaconului se face între chemarea Sfântului Duh şi binecuvântarea trinitară de la începutul euharistiei. Alte hirotesii se fac independent de euharistie.

În ritul bizantin maslul se face cu mai mulţi preoţi, de preferinţă şapte, iar uleiul se binecuvintează de şapte ori, chiar dacă sunt preoţi mai puţini. Uleiul poate fi de orice plante. După rubricile vechi, uleiul trebuie să ardă într-o candelă în timpul maslului, şi să nu se conserve după aceea, ci să ardă. După rubricile mai noi, uleiul de maslu nu arde în timpul tainei, ci se recuperează, pentru a fi întrebuinţat în hrana bolnavului.

[modifică] Diversificare

[modifică] Ritul grecesc

Teoretic ritul bizantin grecesc ar trebui să fie cel standard, dar se pare că şi acela a cunoscut câteva evoluţiuni.

Prima este de ordin imnic. La utrenie, evanghelia învierii se citeşte doar înainte de cântarea IX. De asemenea, în ziua de astăzi mineiurile greceşti au tropare proprii pentru aproape fiecare sfânt. De asemenea sfinţii occidentali au fost reabilitaţi, încât mineiul grecesc este destul de universal.

În cadrul euharistiei, grecii au o modă tridentină de ordin practic: după citirea evangheliei se trece direct la heruvic, iar ecteniile - toate - sunt omise.

Ritul bizantin grecesc se mai deosebeşte prin liturgica postului mare. În fiecare vineri seara, la dupăcinar, se cântă o parte din imnul Acatist (numit la slavi "Acatisul Binei Vestiri").

[modifică] Ritul slav

Ritul slav are o mare diferenţă atât în imne, cât şi în liturgica practică, cu diferite implicaţiuni teologice.

Din punct de vedere sacramental, anafora de la euharistie conţine tropare împrumutate de la ora canonică a III-a, tropare ce fac epicleza incomodă. Adăugirea acestor tropare se datorează certurilor teologice medievale. De asemenea rugăciunea de dezlegare de la spovadă e foarte latinizată ceea ce pune probleme, îndeosebi din punct de vedere luteran, doctrinii mântuirii prin har.

Taina spovezii are texte mult diferite de cele din cărţile greceşti. Mai întâi, rugăciunea de dezlegare e una târzie, compusă de Petru Movilă, dar derularea spovezii implică atât o mărturisire de credinţă şi lepădare de erezii din partea penitentului, cât şi un interogatoriu "foarte penibil" - după vorbele liturgistului Mercenier - din partea preotului.

O altă problemă se ridică în imnuri. Pentru unele sărbători - Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Petru şi Pavel, alte sărbători mariale - slavii n-au tradus oficiul grec, ci au compus oficii noi, chiar cu citiri noi.

O altă trăsătură slavă e adaosul psalmilor aleşi şi a pripelelor corespunzătoare, pentru polieleul utreniei sărbătorilor.

Slavii sunt destul de conservatori cu privire la ecteniile din cadrul slujbelor. Nimic nu poate fi omis. Totuşi au disociat rugăciunile liturgice de ecfonisele (exlamaţiunile, doxologiile) lor. Astfel rugăciunile la slavi nu se găsesc la capetele ecteniilor, ci suprapuse cu imnele corului, pe motiv de a nu pierde timpul.

Pe baza Acatistului imn bizantin adresat Fecioarei Maria, dar închinat întrupării lui Iisus Christos, slavii au compus glose, adică alte acatiste, mai întâi unul închinat lui Iisus Christos, iar altele închinate sfinţilor, Fecioarei Maria, şamd. Aceste acatiste nu acoperă în general o întreagă zi liturgică, ci conţin doar troparul, condacul şi cele 24 de icoase.

[modifică] Ritul rutean

Rutenii au aceleaşi particularităţi ca şi grecii, în general. Sunt caracterizaţi printr-un mare număr de latinizări, dintre care unele persistă până astăzi.

[modifică] Ritul melkit

Melkiţii foloseau iniţial un rit sirian occidental. Când au adoptat ritul bizantin, l-au îmbogăţit cu rămăşiţe vest-siriene, pe care le-au bizantinizat. De aceea această formă a ritului bizantin prezintă o formă pe de o parte exotică, pe de alta ecumenică.

La început melkiţii n-au primit prea bine rânduiala tipic bizantină a ajunului de dimineaţa până seara în păresimi, urmat de liturghia înaintesfinţitelor. Drept aceea, melkiţii au început a face liturghia zisă a sfântului Ioan, chiar şi în zilele de peste săptămână ale postului mare. Pentru a face aceasta, au cercetat ce pasaje neotestamentare lipseau din evangheliar. Aceste pasaje au fost repartizate pentru zilele de peste săptămână din păresimi. Acest obicei a fost înlăturat treptat de către Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustie de la Ierusalim, şi s-a revenit la practica bizantină obişnuită.

Ritul melkit a adaos alte sărbători calendarului. Cea mai de seamă e o sărbătoare împărătească, "Joia trupului şi sângelui Domnului" sau "Joia verde". Aceasta are trei zile de înainteprăznuire: luni, marţi şi miercuri după duminica tuturor sfinţilor. Urmează sărbătoarea, care se întropeşte (odovăieşte) în duminica a doua după Rusalii, când oficiul învierii se împleteşte cu cel al Joii celei verzi.

În triod, melkiţii n-au primit serbarea sfântului Grigore Palamas, ci au instituit o altă sărbătoare pe duminica a doua din păresimi: duminica sfintelor moaşte. Triodul are oficiu propriu pentru sfintele moaşte, iar la utrenie se face procesiune cu moaştele. Această serbare cade bine în a doua duminică a păresimilor, câtă vreme prima duminică e a icoanelor, iar a treia e a crucii.

De asemenea, duminica crucii e deosebit de festivă, iar în această duminică se sfinţesc flori, ce se împart creştinilor. De aceea, pentru melkiţi "duminica florilor" se referă la aceasta a treia duminică din post, şi nu la intrarea în Ierusalim.

Pentru vinerea mare la utrenie, melkiţii au instituit scoaterea crucii, în timpul cântării antifoanelor. Acest obicei a fost importat şi în Ardeal, iar din Ardeal în toată România.

La baza acestor reforme au stat diferiţi patriarhi melkiţi, precum şi preacuviosul Nicolae Sayegh, protoegumen al Mănăstirii Sfântului Ioan din Şueir (Orientul Mijlociu).

Ritul melkit are câteva merite şi cu privire la celebrarea euharistiei. Mai întâi de toate, melkiţii au scos linguriţa de la cuminecare, iar cuminecarea se face prin îngingere. De asemenease folosesc mai multe agneţe dreptunghiulare.

Cât priveşte rugăciunile rostite de preot, ele se spun cu voce tare, şi nu în taină. Sunt scoase ecteniile pentru catehumeni, precum şi jumătate din ectenia peste daruri (între heruvic şi sărutarea păcii), dar rămân celelalte. Răspunsul la ectenia după cuminecare este: "Mărire ţie, Doamne, mărire ţie" în loc de "Kyrie eleison". Mai există multe alte diferenţe, toate legate de pompa liturgică.

[modifică] Ritul românesc

Ritul bizantin, aşa cum se face de către români, e o curioasă împletire a elementelor slave cu cele greceşti, dar şi cu influenţe puternice melkite. În Ardeal, cu precădere înainte de 1990 - iar în prezent încă în anumite parohii şi mănăstiri regional-conservatoare - uzurile liturgice erau cu mult mai diferite, dar despre acestea vom trata n subcapitolul următor.

Cărţile de slujbă tipărite la Bucureşti sau în Moldova sunt traduse din slavonă. Îndreptările de la o ediţiune la cealaltă se fac în acord cu anumite uzajuri împământenite. Totuşi, în ciuda textelor slave, glasurile - tonurile sau viersurile muzicale - din ce în ce mai folosite sunt cele bizantine greceşti: muzica psaltică.

Pe lângă devoţiunile tipic slave, precum acatistele clasice, românii au şi altele, precum Te Deum, împrumutat ritului latin, care la rândul său l-a împrumutat ritului galic. În mănăstirile româneşti s-au compus diferite acatiste, nu numai pentru sfinţi locali, dar şi pentru sfinţi universali.

În ciuda particularităţii sale, ritul bizantin românesc n-are vreo formă unică a simbolului niceno-constantinopolitan sau a rugăciunii domneşti.

[modifică] Ritul ardelean

Articol principal: Ritul bizantin din Ardeal.

În general, ritul bizantin din Ardeal are:

• 7 particularităţi cu privire la anul liturgic;
• 6 particularităţi cu privire la împărtăşirea tainelor şi la alte rânduieli liturgice;
• 3 particularităţi legate de cult
• 2 neajunsuri.

[modifică] Legături externe

• Liturghier.org
• Liturghia bizantină, editată de Mănăstirea Cantauque (ortodoxă), cu îndrumări tipiconale pentru uzajele grec, slav şi melkit. Disponibilă şi în format PDF fără copyright.
• Originalul grecesc.