Macroeconomie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Macroeconomia este un domeniu al ştiinţelor economice. Spre deosebire de microeconomie, macroeconomia lucrează cu mărimi agregate, cercetează comportamentul economiei în general, cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare al forţei de muncă, rata inflaţiei sau oscilaţiile conjuncturale. Macroeconomia încearcă să găsească explicaţii pentru aceste oscilaţii, să găsească factorii de control relevanţi şi să stabilească dependenţele acestora.
În centrul atenţiei teoriilor macroeconomice se află, în final, rolul pe care statul îl are în întreg contextul economic; din aceste teorii derivează cerinţe adresate politicii economice. Guvernele încearcă să modifice mărimile care sunt semnificative din cauza considerării ex-post. Astfel, prin modificări ale taxelor, dobânzilor sau a cererii statului, scopuri definite politic, se urmăresc alte scopuri cum ar fi stabilitatea nivelului preţului, gradul de ocupare completă a forţei de muncă sau creşterea economică. Mărimile macroeconomice joacă un rol important în procesul politic de legitimare, deoarece pot fi interpretate de alegători ca un indiciu asupra calităţii muncii guvenului.
Cuprins |
[modifică] Istoria macroeconomiei
[modifică] Perioada până la absolutism
 Thomas Hobbes |
 Adam Smith |
 Karl Marx |
 John Maynard Keynes |
Din antichitate şi din evul mediu au început să apară cugetări asupra schimburilor comerciale, în operele anumitor filosofi, teologi, profesori de drept şi de finanţe. Construirea teoriilor economice în urma discuţiilor academice şi reflecţiilor economice actuale asupra comerţului în sensul actual au avut loc în acea perioadă doar foarte rar. Unii dintre strămoşii antici ai economiştilor de astăzi au fost, printre alţii: Xenophon, Platon şi Aristotel; iar în evul mediu au fost: Thomas Morus, Thomas Hobbes, John Locke şi Gottfried Wilhelm Leibniz. Politica economică era condusă de cele mai multe ori fără o bază teoretică temeinică.
[modifică] De la mercantilism la clasicism
În timpul absolutismului s-a cristalizat în Franţa, Italia şi Anglia o direcţie în domeniul politicii economice, care nu s-a bazat pe o teorie compactă, ci pe percepţiile asupra legăturilor comerciale, aşa cum a fost cazul până la acel moment. Politica economică mercantilistă a fost caracterizată prin intervenţii masive în economie din partea statului şi a condus în Franţa la un declin al agriculturii. Ca o reacţie la această evoluţie, medicul François Quesnay a publicat în anul 1758 în Tableau Economique teoria unui mecanism economic bazat pe un circuit deschis, o politică laissez-faire. Această şcoală denumită mai târziu fiziocraţie este considerată prima încercare în teoria ştiinţelor economice.
În Anglia, ideile fiziocraţiei au fost acceptate şi au fost dezvoltate într-o teorie pentru întreaga societate, economia naţională clasică. Adam Smith, David Ricardo şi John Stuart Mill au fost numiţi deseori a fi cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei şcoli. Spre deosebire de fiziocraţi, clasicii au fost de părere că statul trebuie să se limiteze de la intervenţiile în evenimentele economice, pentru a evita tendinţele greşite.
[modifică] De la clasicism la Keynes
În decursul industrializării şi a agravării diferenţelor sociale asociate cu aceasta, s-au amplificat în oraşe întrebările economiştilor despre împărţirea câştigurilor şi au devenit un subiect de discuţie interesant. Au apărul socialismul şi marxismul. Aceste curente au accentuat nevoia de a regulariza operaţiunile economice şi au cerut colectivizarea mijloacelor de producţie. Reprezentanţii mei mai importanţi ai acestui curent au fost: Robert Owen, Charles Fourier şi Karl Marx.
În acelaşi timp alţi oameni de ştiinţă puternic animaţi de un sentiment burghez naţional au creat istorismul: Friedrich List şi Gustav von Schmoller. Ei cereau ca statul să se implice pentru a proteja economia naţională şi investigarea realităţii în locul generalizărilor rapide.
La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost înfiinţată şcoala utilităţii marginale, sub influenţa unor economişti ca şi William Stanley Jevons, Carl Menger şi Léon Walras. Pentru prima dată s-au tematizat începuturile microeconomiei, cum ar fi estimările individuale ale utilităţii şi funcţiile cererii şi ofertei.
De atunci, problemele metodologice au constituit un suport echitabil al economiei, alături de problemele de conţinut şi de regularizare politică. Sub influenţa modului de gândire al şcolii utilităţii marginale, clasicismul a fost dezvoltat şi s-a creat neoclasicismul, avându-l ca reprezentant pe Alfred Marshall care a îmbinat în analiza echilibrului curentele subiective ale şcolii utilităţii marginale cu teoriile obiective ale clasicilor.
[modifică] De la Keynes până astăzi
John Maynard Keynes a oferit actorilor politici o teorie utilă pentru depăşirea crizelor economice, printr-o pilitică economică activă a statului şi a înfiinţat Keynesianismul. Neoliberalismul s-a dezvoltat în paralel, pe baza liberalismului, ca un contrabalans politic.
Ordoliberalismul a apărut după neoliberalism şi a furnizat conceptul economiei de piaţă sociale. În anii '60, Milton Friedman a înfiinţat monetarismul.
Curentele mai noi şi mai puţin răspândite sunt: debitismul, economia liberă, economia evoluţiei şi noua economie instituţională.
[modifică] Vezi şi
- Macroeconomie
Consumul unei economii --Produsul intern brut -- Investiţiile unei economii --Modelul IS-LM -- Politică fiscală -- Politică monetară -- Evoluţia preţului -- Evoluţia cursului de schimb -- Teorie conjuncturală -- Creşterea economică -- Şomaj -- Ocuparea forţei de muncă
- Economişti care s-au ocupat de macroeconomie
Milton Friedman -- John Maynard Keynes -- Robert Lucas Jr -- Robert Mundell -- Finn E. Kydland -- Edward C. Prescott -- Thomas J. Sargent
[modifică] Bibliografie
- Mankiw Gregory N., Macroeconomics, Worth Publishers, Harvard University 1992, ISBN 0-87901-502-0
- Blanchard, Olivier J., Macroeconomics, 3rd edition, Prentice Hall 2003, ISBN 0-13-120447-5
