Alexandru Dragomir
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alexandru Dragomir (n. 8 noiembrie 1916, Zalău - d. 13 noiembrie 2002, Bucureşti) a fost filozof român.
Născut la Zalău în 1916 într-o familie de intelectuali clujeni, urmează liceul "Seminarul Pedagogic Universitar" din Cluj, între 1926 şi 1933, şi se înscrie apoi la Universitatea din Bucureşti, absolvind Facultatea de Drept în 1937 şi Facultatea de Litere şi Filozofie în (1939). Vreme de patru luni, între martie şi iunie 1941, urmează în Germania, la Universitatea din Breslau (azi Wroclaw), cursuri şi seminarii de elină, latină şi germană. În septembrie 1941 este doctorand al lui Martin Heidegger, înscris la Philosophisches Seminar (Facultatea de Filozofie) al Universităţii Albert-Ludwig din Freiburg. Împreună cu Walter Biemel, originar din Braşov, face prima traducere în limba română a unui text heideggerian, "Was ist Metaphysik ?" ("Ce este metafizica ?",). Seminarul lui Heidegger număra cincisprezece audienţi, selecţionaţi după criterii foarte stricte, privind cunoştinţele de filozofie, dar şi de limbi clasice, latină şi elină. În afara filozofiei, la Philosophisches Seminar se studiază intens istoria artei ş a literaturii europene, cu un accent special pe cultura greacă antică. Dragomir pregătea dizertaţia privind metafizica lui Hegel, dar, în 1943, în preajma susţinerii doctoratului, este rechemat în ţară, fiind mobilizat şi trimis pe front.
În 1945, în existenţa lui Dragomir, ca în aceea a multor intelectuali români, începe o perioadă în care încearcă să-şi păstreze deprinderile de viaţă dobândite până atunci, fără să ştie prea bine către ce fel de lume se îndreaptă. Evident, pentru Dragomir nu mai există nici un drum de întoarcere la Freiburg. O vreme consacră preocupărilor filozofice pe care contextul autohton i le poate prilejui. Constantin Noica tocmai îşi deschisese în 1946 o "şcoală de înţelepciune" la Andronache şi îl invită să facă acolo câteva expuneri despre Hegel. După 1948, din pricina conjuncturii istorice, devine un "filozof clandestin": este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă. Dragomir va fi rând pe rând funcţionar la serviciul vânzări, corector, merceolog, achizitor la hidrocentrala de la Bicaz. El ştie că România devenise o zonă a filozofiei interzise. În ceea ce îl priveşte, purtând pecetea studiilor făcute în Germania, a anilor petrecuţi la Freiburg în preajma lui Heidegger, care într-o lume normală l-ar fi propulsat într-o strălucită carieră universitară, era etern "suspect, făcând parte din categoria spiritele libere care ar trebui mai de grabă suprimate. Începând din anul 1984, în modesta sa locuinţă din "Intrarea Lucaci", având un auditoriu restrâns, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleşu şi, începând din 1995, Horia-Roman Patapievici, ţine o serie de prelegeri pe teme diverse: "O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută", "Întrebare şi răspuns", "Modalităţi de autoînşelare", "Socrate - Înfruntarea filozofiei cu cetatea", "Despre lumea în care trăim". Auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conţinutul acestor prelegeri s-a păstrat şi a putut fi coroborat cu mulţimea de caiete de însemnări lăsate în urmă de filozof, pentru încercarea unei reconstituiri a operei.
Alexandru Dragomir moare la 13 noiembrie 2002 în Bucureşti. După moartea sa ies la iveală "caietele Dragomir", conţinând însemnările sale pe timp de decenii, un uimitor exerciţiu de gândire solitară pură.
[modifică] Postume
- Crase banalităţi metafizice, 2004
- Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice, 2005
- Caietele timpului, 2006
[modifică] Bibliografie
- Alexandru Dragomir: Crase banalităţi metafizice, Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, 262p., Humanitas 2004
- Alexandru Dragomir: Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice, 364p., Humanitas 2005
- Studia Phaenomenologica, vol. IV, nr. 3-4-2004, The Ocean of Forgetting. Alexandru Dragomir - A Romanian Phenomenologist, issue coordinated by Paul Balogh & Cristian Ciocan, Humanitas 2005
