Semantică

Semantica (din limba greacă: σημαντικός, semantikós = semnificaţie, înţeles) este o ramură a lingvisticii care studiază sensul cuvintelor şi propoziţiunilor, având ca scop să clarifice în ce măsură sensul şi semnificaţia noţiunilor complexe pot fi derivate din simbolurile cele mai simple ale limbajului, sprijinindu-se pe regulile sintaxei, fără a se identifica însă cu aceasta. Între semantică şi sintaxă există acelaşi raport ca între fond şi formă. Pentru teoria formală a semnificaţiei în logică şi informatică se folosesc termenii de "Semantică formală" sau "Semantica limbajului de programare".

[modifică] Istoric

Deşi cercetarea semnificaţiei expresiilor verbale are o lungă tradiţie în filozofie, semantica (denumită înainte şi Semasiologie) s-a dezvoltat ca ramură de sine stătătoare a lingvisticei abia în secolul al XX-lea. Termenul de "semantică", deja introdus în literatura de specialitate de către Michel Bréal în 1883, a fost folosit în înţelesul actual începând cu lucrările lui Charles William Morris. În cadrul semanticei, el a cercetat în special relaţiile dintre semnele verbale şi ceea ce este înţeles prin ele, deosebind-o de sintaxă, care studiază relaţiile semnelor între ele, şi de Pragmatică, care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre semne şi utilizatorul lor. Lingvistica structuralistă a preluat această diferenţiere şi a dezvoltat mai departe studiul semnificaţiei simbolurilor verbale. În cadrul semanticei, studiul semnificaţiei cuvintelor se numeşte Semasiologie, iar studiul denumirilor, Onomasiologie.

[modifică] Tematică şi domenii de cercetare

Gottlob Frege face deosebirea între:

Sens (germ.: Sinn sau Bezeichnetes, engl.: sense), care se referă la relaţiile între semnele, cuvintele şi propoziţiunile specifice unei limbi.
Semnificaţie (germ.: Bedeutung, engl.: reference), care se referă la relaţia dintre semne şi lumea existentă.

O preocupare importantă, tradiţională a semanicei o constituie transformarea în formule logice a exprimărilor naturale într-o anumită limbă, metodă care a fost dezvoltată de Richard Montague.

Spre deosebire de fonetică, morfologie şi sintaxă, obiectul de studiu al semanticei nu are un substrat material dat, de aceea este lipsită de posibilitatea unei verificări nemijlocite a afirmaţiilor teoretice. O semnificaţie nu poate fi oferită direct, ea rezultă de regulă dintr-o parafrază, la rândul ei compusă din cuvinte, al căror sens necesită mai departe o explicaţie, ceea ce conduce la un cerc vicios.

Se pot deosebi mai multe domenii de cercetare ale semanticei:

Semantica lexicală are ca obiect studiul semnificaţiei cuvintelor şi al structurii interne a vocabularului în întregime.
Semantica propoziţională cercetează felul în care, din sensul fiecărui cuvânt în parte rezultă unităţi sintactice mari (fraze) cu semnificaţie proprie.
Semantica textelor analizează combinaţia propoziţiilor reale sau ipotetice, din care rezultă o descriere, o naraţiune sau o argumentaţie coerentă.
Semantica discursivă are ca obiect studiul exprimărilor diverselor persoane care se găsesc angajate într-o discuţie, convorbire banală sau într-o dispută ştiinţifică.

Alte domenii ale semanticei, ţinând seama de relaţiile între limbă şi gândire, respectiv între limbă şi lumea existentă:

Semnificaţie cognitivă se referă la relaţia dintre limbă şi gândire. O exprimare verbală poate fi înţeleasă doar în măsura în care ea reconstruieşte structura gândirei celui ce o exprimă.
Semnificaţia informaţională, denumită şi teorie referenţială, conform căreia rolul principal îl joacă relaţia dintre limbaj - descompus în unităţi informaţionale - şi persoana referentă.
Semnificaţia pragmatică studiază relaţiile între sensul lingvistic al unei exprimări şi un anumit context situaţional.

[modifică] Bibliografie

Gottlob Frege: Über Sinn und Bedeutung. Zeitschrift für Philosophie und philosophische Kritik, 1892, 100:22-50
Irène Tamba: La Sémantique. Paris 2005
John I. Saeed: Linguistic Semantics. Cambridge 1995
Sebastian Löbner: Semantik: Eine Einführung. Berlin 2003