Rebeliunea din Kronstadt

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Militarii Armatei Roşii atacând Kronstadtul

Rebeliunea din Kronstadt a fost o răscoală eşuată a marinarilor sovietici împotriva primului guvern bolşevic al RSSF Rusă. Ea a fost ultima mare ridicare la luptă împotriva guvernării bolşevice.

Rebeliunea a avut loc în primele săptămâni ale lunii martie 1921 în Kronstadt, o bază navală fortificată a Flotei Ruse a Mării Baltice şi un avanpost pe ruta maritimă de acces către Sankt Peterburg, la 35 de mile depărtare de oraşul care a purtat succesiv şi alte nume: Petrograd, Leningrad şi, din nou în zilele noastre, St. Peterburg.

La sfârşitul războiului civil rus, Rusia Sovietică era ruinată şi epuizată. Seceta din 1920 şi 1921 şi foametea cumplită ce a urmat, a fost picătura care a umplut paharul suferinţelor şi dezastrului. În anii care au urmat revoluţiei nesângeroase din octombrie, epidemiile, foametea, luptele armate, execuţiile şi prăbuşirea economică şi socială au făcut 20 de milioane de victime. Aproximativ încă un milion de oameni a părăsit Rusia, unii urmându-l pe generalul Wrangel prin Orientul Îndepărtat, alţii folosind multe alte căi, din dorinţa de a scăpa de distrugerile războiului sau de acţiunile ostile a uneia sau alteia dintre facţiunile aflate în luptă. O mare parte dintre cei emigraţi erau persoane cu o bună pregătire profesională sau intelectuali.

Comunismul de război a reuşit să salveze guvernul sovietic în timpul războiului civil, dar a ruinat economia naţională. În condiţiile în care comerţul privat şi industria privată au fost scoase în afara legii, iar statul s-a dovedit incapabil să se ocupe corespunzător de aceste sectoare de activitate, cea mai mare parte a economiei ruseşti s-a prăbuşit. Se estimează astăzi că totalul producţiei fabricilor şi minelor a scăzut în 1921 la mai puţin de 20% din producţia antebelică, în cazuri particulare existând şi neviluri mai scăzute de atât. De exemplu, producţia de bumbac a scăzut la 5%, cea de fier la 2% din nivelurile de dinainte de război. Ţăranii au răspuns programului guvernamental de rechiziţii prin refuzul de a mai lucra pământul. Până în 1921, suprafaţa de pământuri cultivate a scăzut la aproximativ 62% din suprafaţa antebelică, iar recoltele au ajuns la numai 37% din cât era normal. Numărul de cai a scăzut de la 35 de milioane în 1916 la 24 de milioane în 1920, iar numărul de vite a scăzut de la 58 la 37 de milioane în aceiaşi perioadă. Rata de schimb pentru dolarul SUA, care era de 2 ruble în 1914, a crescut la 1.200 în 1920.

Această situaţie greu de suportat a dus la un şir de răscoale în zonele rurale, aşa cum a fost Răscoala din Tambov, la greve şi acţiuni violente în fabrici. În oraşe, au apărut valuri de greve spontane, iar, la sfârşitul lui februarie, Petrogradul a fost paralizat de o grevă generală. Pe 26 februarie, ca răspuns la evenimentele din Petrograd, echipajele navelor de luptă Petropavlovsk şi Sevastopol au ţinut o şedinţă de urgenţă şi au căzut de acord să trimită delegaţii în oraş pentru a face investigaţii asupra mişcării greviste, urmând ca la întoarcere să prezinte un raport. La întoarcerea delegaţiei după două zile, echipajele au fost informate despre greva pentru care marinarii aveau toată simpatia, ca şi despre represiunea guvernamentală împotriva protestatarilor. Toţi cei prezenţi la întrunirea de pe nava Petropavlovsk au aprobat o petiţie care avea 15 cereri:

1. Trebuiau organizate alegeri noi imediate pentru Soviete. Sovietele din acel moment nu mai exprimau voinţa muncitorilor şi ţăranilor. Noile alegeri trebuia să fie ţinute prin vot secret şi trebuiau precedate de o perioadă de propagandă electorală liberă.
2. Trebuia asigurată libertatea cuvântului şi presei pentru ţărani şi muncitori, pentru anarhişti şi pentru partidele stângii socialiste.
3. Trebuia garantate dreptul la întruniri, libertatea sindicatelor şi a organizaţiilor ţărăneşti.
4. Trebuia organizată, cel mai târziu până la 10 martie 1921, o Conferinţă a muncitorilor fără partid, a soldaţilor şi marinarilor din Petrograd, Kronstadt şi din Districtul Militar Petrograd.
5. Trebuia asigurată eliberarea imediată a prizonierilor politici membri ai partidelor socialiste, a tuturor muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor şi marinarilor întemniţaţi, a celor care făceau parte din clasa muncitoare şi din organizaţiile ţărăneşti.
6. Trebuia aleasă o comisie care să cerceteze dosarele celor deţinuţi în închisori şi lagăre de concentrare.
7. Trebuiau desfiinţate toate secţiile politice din forţele armate. Nici un partid politic nu trebuia să se bucure de privilegii în ceea ce priveşte propaganda ideilor politice proprii, sau să primească subsidii de la stat pentru acest scop. În locul secţiilor politice, urmau să fie înfiinţate diferite grupuri culturale subvenţionate de stat.
8. Se cerea desfiinţarea imediată a detaşamentelor de miliţie staţionate între oraşe şi sate.
9. Trebuia asigurată egalitatea raţiilor pentru toţi muncitorii, cu excepţia celor angajaţi în locuri de muncă periculoase, sau care le puneau sănătatea în primejdie
10. Trebuia interzise imediat detaşamentele combatante ale partidului în toate unităţile militare, ca şi gărzile partidului din întreprinderi. Dacă era totuşi nevoie de gărzi, ele trebuiau numite de muncitori, care aveau să asigure şi controlul lor.
11. Trebuia asigurată ţărănimii libertatea totală de acţiune pe propriile lor pământuri, dreptul de a avea în proprietate vite, cu condiţia să fie achiziţionate doar prin munca proprie, fără angajarea de forţă străina de lucru
12. Se cerea ca toate unităţile militare şi organizaţiile ofiţerilor să se alăture rezoluţiei.
13. Se cerea ca presa să acorde un spaţiu de publicitate corespunzător rezoluţiei.
14. Se cerea înfiinţarea grupurilor mobile de control muncitoresc.
15. Se crea autorizarea producţiei meşteşugăreşti, datorită faptului că nu folosea munca angajţilor.

Din cele cincisprezece cereri, numai două aveau o legătură cu ceea ce marxiştii numeau "mica burghezie": ţăranii nu prea bogaţi şi meşteşugarii. Acestea cereau "libertatea totală de acţiune" pentru toţi ţăranii şi meşteşugarii care nu angajau forţă străină de muncă. La fel ca şi în cazul muncitorilor din Petrograd, marinarii din Kronstadt pretindeau egalizarea veniturilor şi desfiinţarea detaşamentelor de miliţie care blocau drumurile, care restricţionaui atât libertatea de călătorie cât şi dreptul muncitorilor de a se aproviziona din zonele rurale.

În cele din urmă, în martie 1921, baza navală Kronstadt, pe care propaganda comunistă o sărbătorea ca pe una dintre sursele Revoluţiei din Octombrie, s-a ridicat la luptă împotriva guvernării bolşevice. Marinarii şi alţi militari din Kronstadt au cerut soviete libere şi convocarea unei adunări constituante. Guvernul bolşevic a dat marinarilor un ultimatum pe 21 martie. Se insinua că revolta a fost "fără îndoială pregătită de serviciile de spionaj franceze" şi că Petropavlovsk era o rezoluţie a "cârdăşieie Sutei-Negre cu SR-iştii" (SR de la "Socialişti Revolutionari", un partid democratic socialist care fusese dominant în soviete până la revenirea lui Lenin în ţară, care s-a plasat la drepta eşicherului politic şi a refuzat să-i sprijine pe bolşevici; "Suta Neagră" era o organizaţie reacţionară, proto-fascistă, apărută mai înainte de revoluţie, care atacase evreii, militanţii sindicali şi radicali, precum şi alţi activişti de stânga). S-a mai afirmat că revolta fusese organizată de ofiţeri ai fostului regim ţarist conduşi de fostul general Kozlovsky. (Ca o ironie, Kozlovsky fusese numit de către Lev Troţki la comanda garnizoanei ca un bun specialist militar). Aceasta a fost atitudinea oficială de-a lungul perioadei de desfăşurare a revoltei.

Muncitorii din Petrograd erau supuşi rigorilor legii marţiale şi nu au putut să acorde un sprijin important garnizoanei răsculate. Guvernul bolşevic a început atacul asupra bazei navale Kronstadt pe 7 martie. După 10 zile de atacuri continui, timp în care multe unităţi ale Armatei Roşii au fost obligate să-şi atace camarazii sub ameninţarea pedepsei capitale, perioadă în care au existat dezertări care au îngroşat rândurile răsculaţilor, cei aproape 50.000 de militari de sub comanda lui Mihail Tuhacevski au înabuşit în sânge rebeliunea. Pe 17 martie, forţele bolşevice au intrat în cele din urmă în oraşul Kronstadt, după ce suferiseră pierderi cifrate la peste 10.000 de victime. Deşi nu există cifre demne de încredere asupra pierderilor suferite de rebeli în luptă, istoricii estimează că au fost mai multe mii de răsculaţi executaţi după înăbuşirea revoltei şi un număr egal de oameni a fost trimis în lagărele de muncă din Siberia. Un număr mare de rebeli mai norocoşi au scăpat cu fuga în Finlanda. În mod ironic, la o zi după cucerirea bazei navale Kronstadt, bolşevicii au sărbătorit a 50-a aniversare a Comunei din Paris.

Deşi unităţile Armatei Roşii au înăbuşit în sânge revolta, rebeliunea a exprimat cel mai bine nemulţumirea populară faţă de guvernarea bolşevică. Examinând fondul nemulţumirilor, Vladimir Ilici Lenin, care între timp trăsese şi concluzia că revoluţia mondială nu este iminentă, a hotărât înlocuirea comunismuluii de război cu Noua Politică Economică – NEP.