Ortografia limbii române
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina". |
Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, 1521) până la scrierile de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate etape.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Alfabetul latin a fost propus pentru scrierea limbii române de Şcoala Ardeleană în cca. 1780 şi adoptat oficial abia în 1881, înainte de aceasta folosindu-se alfabetul chirilic şi alfabetul grecesc în diverse forme sau rareori cel latin, adaptat cu greu. Desi izolate, trebuie amintite, pentru valoarea lor anticipativă, două texte româneşti cu grafie latină de la sfârşitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575?), în Transilvania, şi Tatăl nostru, scris de boierul Luca Stroici şi tipărit între 1593-1597.
[modifică] Înainte de 1780
La sfârşitul secolului al XVI-lea diaconul Coresi face primele încercări de standardizare a ortografiei. Prin cărţile pe care le-a tradus şi tipărit în româneşte ("Întrebarea creştinească" în 1560, "Liturghierul" în 1570 etc.) el pune bazele unei limbi române literare şi liturgice unitare.
Dimitrie Eustatievici din Braşov este autorul celei mai vechi lucrări dedicate gramaticii limbii române care ni s-a păstrat (1757) şi în care se enunţă o serie de reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabetul chirilic.
[modifică] Şcoala Ardeleană
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preocuparea pentru ortografia limbii române s-a intensificat odată cu lupta dusă de Şcoala Ardeleană pentru demonstrarea latinităţii poporului şi limbii române. La această luptă au contribuit printre alţii Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuil Micu, acesta din urmă propunând primele reguli ortografice pentru scrierea cu alfabetul latin în "Carte de rugăciuni pentru evlavia homului chrestian" (Viena, 1779).
[modifică] Ion Heliade Rădulescu
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Heliade Rădulescu publică o lucrare despre gramatica limbii române (1828) în care propune simplificarea alfabetului chirilic prin alcătuirea unui alfabet mixt. În acelaşi timp el susţine principiul fonetic în scrierea limbii române.
[modifică] Alfabetul latin
În 1860 - 1862 se adoptă în mod oficial alfabetul latin, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Una dintre lucrările importante din această perioadă a fost Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă. Iată una din definiţiile acestui dicţionar — cuvântul băieţel — în grafia originară:
- „BAIATELLU, s. m., deminutivu d'in baiatu, 1. in intellessu propriu: are unu baiatellu formosu ca unu angerellu; — 2. in intellessu metaforicu, cu espressione de desmerdare, in locu de amatu: de candu te ai dussu, baiatelle, n'amu mai pusu la gutu margelle.”
[modifică] Lupta dintre etimologism şi fonetism
În anii care au urmat s-a dus o intensă luptă de argumente între intelectualii care susţineau principiul fonetic (printre care Aron Pumnul) şi cei care considerau că scrierea oficială, etimologică, este cea mai potrivită pentru limba română (reprezentaţi de Timotei Cipariu).
[modifică] Titu Maiorescu
Titu Maiorescu este cel care împreună cu alţi tineri reîntorşi de la studii din străinătate (P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rossetti şi Iacob Negruzzi) a înfiinţat în 1864 la Iaşi "Junimea" care avea să editeze începând cu 1 martie 1867 "Convorbiri literare", binecunoscuta revistă de literatură prin care s-au afirmat marii noştri poeţi clasici. Este membru al Societăţii Academice Române din 20 iulie 1867, mai târziu Academia Română.
Titu Maiorescu scrie un raport către Academia Română (sesiunea generală din 1880) "asupra unui nou proiect de ortografie" având în vedere la momentul respectiv scrierea de tranziţie din Principate şi trecerea treptată (impusă de altfel de "Junimea") la alfabetul latin, optându-se pentru un sistem de scriere fonetică.
Comisia descrisă la paragraful precedent prezintă - printre altele - şi această recomandare pentru Academie:
- II. Sunete şi cerinţe ortografice ale limbii române pentru care nu se află litere în alfabetul latin
-
- 5. ... [vorbeşte la început despre formele Ъ şi Ж transformare în litere cu semnul ˇ (păstor, păscut, etc.; inclusiv forme de ě la care s-a renunţat mai târziu: věd (văd), vězěnd (văzând), etc.) cu o excepţie la persoana a treia singular a perfectului simplu la conjugarea I unde se va însemna cu â (accent circumflex).] Acolo unde nu se constată provenienţa lui Ъ şi Ж înlăutrul limbii române se va însemna cu ă, în afară de i la începutul cuvintelor cu in, care se va însemna cu i. [n.e.> Ca exemple sunt date, printre altele: lăudâ, umblâ, mănă, pănă, cănd, făntănă, in, indată, inceput, etc. ]
-
- "D-nii, Alecsandri şi Quintescu au rămas de părere că să se introducă un semn deosebit pentru î, şi anume i cu circumflex"
- "Ceea ce a condus pe majoritate a fost pe lângă sfiala de a introduce prea multe semne nouă, mai ales convingerea că î este numai o nuanţă de pronunţare a lui Ъ, că în unele dialecte române nici nu se aude, şi că din manuscriptele vechi (până pe la 1750) se vede o completă amestecare între Ъ şi Ж, care (în afară de î începător) se deosebeau numai caligraficeşte, aşa încât Ъ final se însemna mai întotdeauna cu semnul Ж, şi Ж mijlociu mai întotdeauna cu semnul lui Ъ." [n.e.> De aici ideea de mai târziu (1904) de a diferenţia î de â.]
- "La obiecţia că î este o particularitate esenţială a pronunţării române se poate răspunde că scrierea nu este chemată să exprime toate nuanţele pronunţării, ci numai sonurile radicale şi de valoare flecţionară. Şi nazalul este o particularitate a limbei franceze, şi Ъ în loc de e în Mutter, Vater, etc., este o particularitate a limbei germane; toţi le pronunţă, dar nimeni nu le scrie."
(Studiul continuă cu expunerea faptului că Petru Maior considera în Ortographia romana sive latino-valachia că nu există î în vorbirea românească ce îi era contemporană şi apoi cu alte reguli propuse).
De aici se vede clar originea ideii lui Sextil Puşcariu de a forma două variante a sunetului î în limba română prin folosirea lui î şi a lui â.
[modifică] Norma din 1904
În 1904 Titu Maiorescu scria Academiei Române un "Raport înfăţişat Academiei Române în numele secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904" referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul se referea la faptul că revizuirea anterioară începuse în 1869, cu 24 de ani în urmă, printr-o comisie formată din domnii Alecsandri, Bariţ, Haşdeu, Quintescu şi Maiorescu. Această comisie reuşise în 1880 să aducă aprobarea în plen asupra unor reguli întemeiate pe un "etimologism puţin temperat prin concesiuni fonetice, ortografia primită de majoritatea de la 1880 era în esenţă un fonetism temperat prin «necesităţi etimologice»".
Raportul continuă cu constatări despre aplicarea regulilor şi aduce în discuţie necesitatea ca Academia să îşi revizuiască modul de scriere. În urma reformării comisiei, de data aceasta formată din Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu în locul domnilor Alecsandri şi Bariţiu care decedaseră, se formulează o serie de cereri Academiei printre care, din cauza lipsei unei reguli clare în acest caz şi a faptului că fiecare scria cum dorea, şi:
- "6. Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau g se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca şi la italieni, de a citi literele c şi g înainte de i drept ce şi ge, iar înainte de a drept k şi gh. Astfel dacă am scrie, d. e., gînd, cînd, cîntec, cu î, acest i, cu tot circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante înaintea vocalei i, pe când scriid cu â rămânem în conformitate cu deprinderea de mult admisă la c şi g."
- În continuare propunerea numărul şase propune o excepţie la cuvântul român şi derivaţiile sale (inclusiv România) să fie scris în acest fel.
Raportul se finalizează prin obligaţia pe care şi-o asumă un comitet format din domnii I. Bianu, Ovid Densusianu şi Titu Maiorescu aleşi de secţiunea literară să alcătuiască, în cazul în care punctul numărul şase se aprobă neschimbat de plen, "o broşură cuprinând aplicări la cât mai multe cazuri înduioase, pentru a pune ortografia adoptată la îndemâna scriitorilor români".
Plenul Academiei Române, considerând mult prea grea această regulă propusă, a simplificat-o astfel: "sonul î se scrie cu â în corpul cuvintelor (cânt, vând, român, etc.) şi cu î la începutul lor (înger, îndoit, însă, etc.)".
[modifică] Literele Î şi Â
Ideea de a păstra o singură literă pentru sunetul Î a apărut cu mult înainte de 1953. Necesitatea de a reduce deosebirile dintre ortografie şi pronunţie a fost susţinută încă din 1880 de Titu Maiorescu, care scria: „Nu poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii.”
În 1904, Sextil Puşcariu scria în Convorbiri literare (nr. 11, articolul Ortografia revizuită a Academiei Române): „Ţelul ortografiei noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic şi fiecărei litere scrise să-i corespundă în grai un singur sunet.”
În 1908, Titu Maiorescu insista în prefaţa la „Despre scrierea limbei române” în privinţa necesităţii „de a scrie sonul î pretutindeni cu î”.
August Scriban scria în 1912 (în „Ortografia românească”) că este „inadmisibilă existenţa literelor î şi â pentru un singur sunet”.
În anii 1925, 1926 şi 1927 a avut loc o serie de congrese ale filologilor români, în urma cărora, în 1927, Al. Procopovici publică „Ortografia românească”. Prima cerinţă din această lucrare era „renunţarea la folosirea lui â şi î şi generalizarea folosirii lui î”.
În 1932, Ovid Densusianu cerea în articolul „Noua ortografie” publicat în „Grai şi suflet” (vol. V, nr. 2) „să se renunţe la orice concesiune pentru â [...] Nu cîştigăm nimic cu [această] literă.”
La 31 mai 1929, filozoful Constantin Rădulescu-Motru afirma la şedinţa Academiei: „Pronunţarea sunetului î e singură [...]; a-l scrie cînd î, cînd â e deci inutil.”
În lucrarea „Proiect de reformă a ortografiei române” (1929), Sextil Puşcariu afirma: „Ortografia urmează ortoepia. Principiul este «scrie cum vorbeşti».” Tot Sextil Puşcariu îşi aminteşte că în 1932 s-a hotărît la Academie ca „la ortografia generală cu î să se admită o singură excepţie cu â pentru român şi derivatele lui”.
În „Gramatica limbii române” (1937), Iorgu Iordan afirma: "Distincţia dintre î şi â ar trebui să dispară, fiindcă nu se întemeiază pe fapte de limbă.” Şi filologul August Scriban (în „Dicţionarul limbii româneşti”, publicat la Iaşi în 1939) susţinea că „litera î e totuna cu â şi încurcă învăţarea limbii române. Principiul ştiinţific e un sunet, o literă”. În acelaşi an, în revista „Tempo” , Alexandru Graur promova aceeaşi idee: „De ce să avem două semne pentru un singur sunet? Nu e nevoie...”
[modifică] 1953-1966
Se scrie cu î peste tot, inclusiv romîn, Romînia
[modifică] 1966-1993
Se revine la â pentru român şi derivatele lui
[modifică] 2005
În Octombrie 2005, Academia Română impune scrierea într-un cuvânt ale "niciunul, niciuna, niciun, nicio" — după modelul: "vreunul, vreuna, vreo, vreun"; Excepţie făcându-se atunci când "nici" are valoare de adverb sau conjuncţie (v. mai jos).
Tot atunci se mai schimbă următoarele:
- Despărţirea la capăt de rând se poate face fie pe bază de pronunţare (ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic), fie pe baza structurii cuvintelor, ţinând seamă de elementele constitutive, în special prefixe (ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic);
- Adaptări: bodyguard/ bodigard, cocktail/ cocteil;
- Forme noi de plural: anacoluturi, algoritmuri, aragaze, jobene, pandişpane;
- Forme verbale noi: (eu) continui;
- Adverbul "odată" se va scrie legat: "Odată ce am stabilit aceste reguli, le vom respecta";
- Sunt corecte ambele forme: anteturi/antete, căpşune/căpşuni, cireşe/cireşi, ferăstrău/ fierăstrău, ligheane/lighene, tumoare/tumoră;
[modifică] „Niciunul”
Ediţia a doua a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române precizează următoarele despre scrierea legată a cuvântului niciunul şi a derivatelor sale:
- Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (niciuna, nici o etc.) — la fel ca a lui vreunul, vreun —, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi), *nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).
[modifică] Ortografia actuală în România
Împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române şi-au exprimat poziţia numeroşi lingvişti. Astfel, Dumitru Irimia scrie în „Gramatica limbii române”, (Editura Polirom, Iaşi, 1997) următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicţie cu principii fundamentale ale desfăşurării vieţii ştiinţifice. Modificările impuse (î din a) nu au întemeiere ştiinţifică.” Poziţii similare au luat savanţi ca Eugen Coşeriu, Alf Lombard, Mioara Avram şi George Pruteanu.
[modifică] Ortografia actuală în Republica Moldova
Academia Republicii Moldova nu recunoaşte hotărârile Academiei Române din 1993 şi 2005. În statul vecin României se aplică în continuare regulile ortografice din perioada 1966-2003.
[modifică] Legături externe
- „Î din A nu a fost ideea lingviştilor din 1953”, la www.pruteanu.ro
- „De ce scriu cu Î din I”, articol de George Pruteanu publicat în România literară din 23 octombrie 2002
- Alf Lombard: „Despre folosirea literelor â şi î”, revista Limba română, 1992
[modifică] Bibliografie
- Titu Maiorescu, Din „Critice”, ediţie îngrijită de Domnica Fimilon-Stoicescu, colecţia Lyceum 12, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967. (pag. 200 - 201; 209 - 210)
- Titu Maiorescu, Critice, două volume apărute la Editura pentru literatură, „Minerva”, Bucureşti, 1967.
- Mioara Avram: Ortografie pentru toţi, Editura Litera, 2002. Disponibilă în format digital la Pruteanu.ro (fişier PDF arhivat în format ZIP).
