Optică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Optica este o ramură a fizicii care studiază proprietăţile şi natura luminii, modul de producere a acesteia, şi legile propagării şi interacţiunii luminii cu substanţa. Cuvântul optică vine de la cuvântul grecesc optikos (relativ la vedere), înrudit cu optos (vizibil) şi cu ops (ochi).

Lumina este agentul fizic care impresionează ochiul şi face ca acesta să o poată vedea.

Natura luminii şi structura ei a constituit o preocupare a omului din cele mai vechi timpuri. Datorită mijloacelor aproape inexistente de cercetare a luminii, diversele ipoteze privind lumina au fost multă vreme speculative. Mai precise au fost cele privind legile propagăriii luminii, că ea se propagă în linie dreaptă. Aceasta a făcut ca între anii 1626-1637, Snellius şi Decartes să enunţe legile refracţiei. Legile reflexiei erau cunoscute din antichitate, nu se ştie de când şi de cine au fost descoperite şi enunţate, dar se ştie că Euclid şi Aristotel le foloseau.

Dezvoltarea mijloacelor de cercetare şi experimentare au dus la faptul că s-a stabilit că fenomenele luminoase sunt produse de câmpul electric alternativ al undei electromagnetice, deci o rază de lumină este de fapt o undă electromagnetică.

Optica, se grupează pe trei mari secţiuni importante:

1. Optica geometrică, în care legile propagării luminii şi formarea imaginilor optice sunt studiate făcându-se abstracţie de natura luminii.
2. Optica ondulatorie, în care fenomene ca difracţia, interferenţa şi polarizarea luminii sunt explicate prin considerentul că lumina este un fenomen de natură ondulatorie, deci o undă electromagnetică.
3. Optica fotonică, în care sunt studiate efectul fotoelectric şi altele care scot în evidenţă aspectul crepuscular,fotonic al undelor electromagnetice.