Victoria a Marii Britanii
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
| Domnie | 20 iunie 1837 - 22 ianuarie 1901 |
| Încoronarea | 1837 |
| Predecesor | William IV |
| Succesor | Eduard VII |
| Moştenitor | Eduard VII |
| Căsătorit cu | Prinţul Albert de Saxe-Coburg şi Gotha |
| Urmaşi | Prinţesa Victoria Eduard VII |
| Casa regală | Casa de Hanovra |
| Tată | Eduard Augustus, Duce de Kent
şi Strathearn |
| Mamă | Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld |
| Născut la | 24 mai 1819 Palatul Kensington, Londra |
| Decedat la | 22 ianuarie 1901 |
| Înmormântat la | Windsor |
Victoria Alexandrina I din Casa de Hanovra (n.24 mai 1819, Londra - d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasa Indiilor din 1877 până în 1901 şi stăpâna celor 28 de colonii britanice. A domnit mai mult de 63 de ani, cea mai lungă domnie a unui monarh britanic şi a fost ultimul monarh al Casei de Hanovra.
Regina Victoria s-a născut la 24 mai 1819, în palatul Kensington din Londra. Tatăl său, Ducele de Kent şi Strathearn, Edward, a fost al patrulea fiu al regelui George III iar mama, prinţesa Victoria Maria Louise din dinastia Saxe-Coburg-Gotha. La numai opt luni, tânăra prinţesă rămâne orfană după moartea tatălui ei, Edward, urmând ca cea mai mare parte a adolescenţei să şi-o petreacă izolată în palatul Windsor, departe de curiozitatea opiniei publice. Aflată sub stricta supraveghere a mamei sale, Maria Louisa, micuţa Victoria trăieşte o copilărie ferită de problemele politice ale acelei vremi.
Soarta face ca atenţia întregului regat să se concentreze asupra ei după moartea regelui George al IV-lea, în anul 1830, urmată de scurta domnie a regelui Wilhelm al IV-lea.
Drepturile prinţesei la tron erau irevocabile, de aceea după moartea lui Wilhelm al IV-lea, coroana a trecut în mâinile sale, fiind nepoata acestuia şi singura moştenitoare a tronului. Victoria accede la tron după moartea unchiului, în 1837. Devine regină la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituţia monarhică. Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie şi Hanovra, deoarece acolo femeile nu puteau guverna. La vârsta de 13 ani, Victoria era caracterizată de o voinţă excepţională şi de o încăpăţânare aparte, un caracter de care regatul ducea lipsă de multă vreme. În plus, vârsta ei fragedă şi inocenţa sa politică se dovedeau a fi o schimbare pozitivă, survenită după guvernările nu prea fericite ale predecesorilor (iresponsabilul George al IV-lea şi Wilhelm al IV-lea, numit, în mod dispreţuitor, de către supuşi "Silly Billy" (Billy cep prost)). Figura masculină care a dominat adolescenţa Victoriei a fost lordul irlandez Conroy.Acesta a putut să o vadă pe Victoria pe tronul Marii Britanii numai 27 de zile, dar educaţia politică pe care i-a transmis-o a fost hotărâtoare pentru întreaga domnie a reginei.
Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu.Unul dintre acesta a fost cauzarea morţii unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecţii acute, apărută după o intervenţie ginecologică, impusă de către regină, pentru a comfirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acţiune, mai puţin macabră, dar fatală prin consecinţele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.
Peel a câştigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna lordului Melbourne, favoritul şi mentorul reginei.Pentru a-l împiedica pe Peel să îşi exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 aşa numita "conspiraţie a dormitorului regal".
Tradiţia engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoţirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovada a maximei încrederi).
Nemulţumită de rezultatul alegerilor şi neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria şi-a demonstrat în mod clar poziţia sa faţă de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalităţile politice ale momentului au acceptat voinţa reginei, nevrând să intre în disgraţiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcţia de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.
Lordul Melbourne, care deţine funcţia de prim-ministru, o "instruieşte" în tot ce înseamnă educaţia politică şi sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moştenitori, deci trebuie să se mărite. Energică şi destul de autoritară, Victoria îşi dovedeşte mereu independenţa. Ca soţ, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxe-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.
Căsătoria are loc la 10 februarie 1840. Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru şi discret. Patru băieţi şi cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinţ consort, în anul 1857, şi îi permite să se implice în problemele ţării. Prinţul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înţeles mai bine importanţa menţinerii unor bune relaţii ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relaţia sa cu Peel, în aşa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriţii reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Îşi asumă rolul de moderator şi dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Serveşte de arbitru întru obţinerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice şi comerciale.
Înclinaţia absolutistă de a scăpa de persoanele neagreate, indiferent de poziţia lor în stat, s-a manifestat din nou în anul 1851, când regina a provocat îndepărtarea temporară de la putere a prim-ministrului Palmerstone. Totuşi, datorită sprijinului prinţului consort Albert, regina Victoria a reuşit să câştige simpatia poporului pentru coroană. În anul 1851 prinţul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziţii Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal. Regina Victoria era atât de absorbită de naşterea urmaşilor, de scrierea memoriilor (s-a ocupat de ele minuţios aproape 60 de ani) şi de vizitarea posesiunilor regale tot mai noi (castelul Osborne şi Balmoral au fost cumpărate doar de ea), încât puterea ei în stat a devenit din ce în ce mai simbolică. Atitudinea sa şi, în general, comportamentul cuplului regal trezesc admiraţia poporului britanic - mai ales a claselor de mijloc, care se recunosc în această familie. În continuare, totuşi regina Victoria s-a interesat de politică, mai ales de afacerile externe.
Moartea prinţului Albert, în decembrie 1861 de ferbră tifoidă, zdrobeşte brusc armonia. Foarte afectată, Victoria părăseste Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - şi se refugiază la castelul Windsor. Masele nu înţeleg această retragere îndoliată şi reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câţiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prinţul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ. Datorită premierului Benjamin Disraeli, revine pe scena politică. În anul 1867 aprobă reforma sistemului electoral, care permite unui milion de muncitori să voteze. Evoluţia democratică se consolidează în anul 1885, an în care se instituie votul universal masculin.
În paralel, Marea Britanie continuă să colonizeze noi teritorii. În anul 1876, Disraeli o convinge să accepte şi titlul de Împărăteasă a Indiilor. Este apogeul imperiului colonial britanic. Suverana recucereşte respectul şi chiar afecţiunea supuşilor. În ţară, începe să circule un proverb ce reflectă mândria acestora: "Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului, căci coloniile sale - Canada, Africa de Sud, India, Australia şi Noua Zeelandă - debordează de bogaţii".
Mereu activă şi autoritară, bătrâna Victoria este considerată un simbol al Angliei imperialiste şi orgolioase prin tradiţiile ei în întreaga lume. "Jubileul de diamant" din anul 1897 rămâne marcat în istorie prin manifestaţii de entuziasm popular. Domnia sa reprezinta apogeul puterii mondiale a Marii Britanii. La începutul anului 1901, clopotele catedralei Saint-Paul străpung cerul plumburiu al Londrei cu glasurile lor de jale. Regina a încetat din viaţă şi este înmormântată la Windsor.
"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât şi cultural.
| Predecesor: William al IV-lea |
Regină a Marii Britanii 1837 - 1901 |
Succesor: Eduard al VII-lea |
| Predecesor: Bahadur Shah II |
Împărăteasă a Indiei 1877 - 1901 |
Succesor: Eduard al VII-lea |
