Războiul Civil Rus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul Civil Rus s-a desfăşurat între 1918 şi 1920. După succesul Revoluţiei Ruse, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea cu Germania la Brest-Litovsk, tratatul de pace fiind ratificat pe 6 martie 1918. Acest tratat de pace era singura opţiune, deoarece armata rusă era într-o stare haotică şi de totală indisciplină atunci când Germania a atacat în februarie 1918, deşi vechea armata ţaristă fusese reorganizată în ianuarie ca "Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor".

Acest tratat a unit un număr de grupuri antibolşevice din Rusia sau din afara ei, să acţioneza împotriva noului regim. De exemplu, Winston Churchill a declarat că bolşevismul trebuie "strâns de gât în leagăn".

[modifică] Privire de ansamblu

Războiul s-a dus în principal între "Roşii", care erau comuniştii şi revoluţionarii, şi "Albii", care erau monarhiştii, conservatorii, liberalii şi socialiştii care se opuneau Revoluţiei bolşevice. A mai existat un grup al naţionaliştilor şi anarhiştilor cunoscuţi ca "Verzii", sau ceva mai târziu cunoscuţi şi ca "Negrii", care au jucat un rol mai puţin însemnat în război, care i-au hărţuit atât pe Albi cât şi pe Roşii, iar uneori s-au bătut între ei. În plus, Antanta şi alte câteva ţări au intervenit de partea Albilor, ceea ce a agravat războiul civil.

Roşu – Frontierele la 1921
Portocaliu – Zona controlată de bolşevici, noiembrie 1918
Albastru- Avansarea maximă a "Albilor"

Războiul s-a purtat pe trei fronturi principale: cel estic, cel sudic şi cel de nord-vest. Războil poate fi împărţit în mare în trei perioade.

Prima perioadă a războiului a durat de la Revoluţie până la Armistiţiu. Conflictul a început cu grupuri de ruşi dezertoti, principala forţă fiind proaspăta formată Armata Voluntară în regiuna râului Don, cărora li s-a alăturat mai târziu, în Siberia, Legiunea Cehă. În răsărit, existau de asemenea două administraţii antibolşevice, Komuch în Samara şi guvernul naţionalist siberian aflat în Omsk.

Cea mai mare parte a luptelor din această perioadă a fost sporadică, implicând numai mici grupuri, în mijlocul unei scene strategice care se schimba pe zi ce trece. Printre cei implicaţi în luptă s-au aflat Legiunea Cehă, sau Cehii Albi (Белочехи, Bielocehi), polonezii din Divizia a 5-a de Puşcaşi Polonezi şi unităţile bolşevice Puşcaşii Roşii Letoni (Красные латышские стрелки,Krasnie Latişskie strelki).

A doua perioadă a războiului a fost perioada hotărâtoare şi a durat numai din martie până în noiembrie 1919. La început, armatele Albilor au avansat cu succes dinspre sud sub conducerea lui Anton Denikin), dinspre nord-vest sub conducerea lui Nicolai Nicolaevici Iudenici) şi dinspre est sub conducerea lui Alexandr Vasilevici Kolceak), reuşind să împingă înapoi nou formata Armată Roşie, croindu-şi drum către Moscova. Dar Lev Troţki a reuşit să reformeze Armata Roşie, a oprit înaintarea lui Kolceak în iunie, iar pe Denikin şi pe Iudenici i-a respins în octombrie. Puterea de luptă a lui Kolceak şi a lui Denikin a fost distrusă aproape simultan pe la mijlocul lunii noiembrie.

<A treia perioadă a războiului a fost îndelungatul asediu al forţelor Albilor din Crimeea. Piotr Nicolaievici Wrangel a adunat rămăşiţele armatelor lui Denikin şi şi-au fortificat poziţiile în Crimeea. Au apărat aceste poziţii până când Armata Roşie s-a întors din Polonia, unde luptaseră în Războiul Polono-Sovietic începând din 1919. Când toată forţă Armatei Roşii a fost arncată asupra Albilor, aceştia din urmă au fost rapid copleşiţi şi forţele rămase au fost evacuate la Constantinopol în noiembrie 1920.

[modifică] Desfăşurarea evenimentelor

Prima încercare de a smulge puterea din mâinile bolşevicilor a fost făcută de Kerenski încă din octombrie 1917. A fost sprijinită de rebeliunea iuncherilor din Petrograd, dar aceste încercări au fost repede înfrânte de Gărzile Roşii.

1918 Afiş propagandistic înfăţişându-l pe Troţki omorând dragonul reacţionar (Troţki a fost Comisar al Poporului pentru război şi organizator al Armatei Roşii)

Anglia, Franţa, Canada, Statele Unite şi alte 17 puteri au intervenit în războiul civil de partea Albilor. După ce Aliaţii au învins Puterile Centrale în noiembrie 1918, au continuat intervenţia în războiul împotriva comuniştilor, pentru a preîntâmpina ceea ce ei se temeau că poate deveni Revoluţia Socialistă Mondială. Lenin a fost surprins de izbucnirea războiului civil şi la început a subestimat proporţiile forţelor care se ridicaseră împotriva noii sale ţări. Primele succese din zona Donului l-a făcut să fie prea încrezător.

Grupurile iniţiale care se ridicaseră împotriva comuniştilor erau în principal generali contrarevoluţionari şi armatele locale de cazaci care juraseră credinţă Guvernului Provizoriu. Printre cei mai importanţi conducători s-au numărat: Alexei Maximovici Kaledin (cazacii de pe Don), Alexander Dutov (Cazacii din Orenburg) şi Grigori Mihailovici Semenov (Cazacii din Baikal).

În noiembrie, generalul Mihail Vasilevici Alexeev, fostul Comandant Suprem ţarist, a început să organizeze Armata a Voluntară.(Добровольческая Армия Dobrovolceskaia Armia) în Novocerkassk. Lui i s-au alăturat în decembrie Lavr Gheorghevici Kornilov, Denikin şi alţii. Ajutaţi de Kaledin, au cucerit Rostovul în decembrie

Însă cazacii nu erau foarte dornici de luptă şi când a început contraofensiva sovieticăsub conducerea lui Vladimir Alexandrovici Antonov-Ovseenko, cazacii au dezertat în masă din unităţile lui Kaledin, care s-a sinucis. Forţele lui Antonov au recucerit rapid Rostovul şi până la sfârşitul lui martie 1918 a fost proclamată Republica Sovietică de pe Don. Armata Voluntară a fost evacuată în februarie şi a scăpat în Kuban, unde s-a unit cu cazacii din zonă. Forţele lor reunite au încercat şi au să cucerească Ekaterinodar, dar fără succes. Kornilov a fost ucis pe 13 aprilie într-un bombardament de artilerie, iar comanda a fost luată de Denikin, care s-a retras înapoi spre Don. Aici, sovietele au reuşit să câştige antipatia populaţiei locale, iar Armata Voluntară a găsit astfel noi recruţi.

Afiş de propagandă al Armatei Albe înfăţişându-l pe Troţki drept "Diavol jidănesc". Textul scris deasupra spune: "Pace şi libertate în Sovdepia ^[1]".

De-abia în primăvara anului 1918 menşevicii şi socialist-revoluţionarii s-au alăturat luptelor armate. La început, ei s-au opus răsturnării prin puterea armelor a bolşevicilor, dar semnarea tratatului de pace şi stabilirea unor măsuri dure, dictatoriale, le-au schimbat opţiunile.

Ei puteau fi un pericol potenţial, deoarece aveau un oarecare suport popular şi aveau autoritatea dată de câştigarea alegerilordin 1918 pentru Adunarea Constituantă Rusă. Ei aveau totuşi nevoie şi de sprijin militar. O încercare făcută de socialist-revoluţionari de a recruta trupe letone s-a dovedit a fi un dezastru. Norocul lor a fost Legiunea Cehă, care s-a dovedit mai de încredere pentru "contrarevoluţia democratică".

Legiunea Cehă făcuse parte din vechea armată ţaristă, iar în octombrie 1917 număra aproximativ 30.000 de oameni, cei mai mulţi foşti prizonieri de război şi dezertori din armata Austro-Ungară. Încurajaţi de Tomás Masaryk, Legiunea a fost redenumită Corpurile de armată ceho-slovace care aveau ca scop continuarea luptelor cu Germania.

O înţelegere cu guvernul sovietic de evacuare a Corpurilor de armată ceho-slovace pe calea apei, (cu îmbarcarea din portul Vladivostok), a căzut, atunci când s-a încercat dezarmarea lor. Legiunea Cehă s-a răsculat în iunie 1918 la Celiabinsk. În numai o lună, cehoslovacii controlau cea mai mare parte a vestului Siberiei şi zone întinse ale regiunilor râului Volga şi a munţilor Ural. Până în august, ei au reuşitsă-şi extindă controlul şi mai mult, izolând Siberia de restul Rusiei şi împidicând aprovizionarea Moscovei cu preţiosul grâu din zonă.

Menşevicii şi socilist-revoluţionarii au sprijinit acţiunile ţăranilor împotriva controlului sovietic asupra rezervelor de hrană. În mai 1918, cu sprijinul cehoslovacilor, ei au cucerit Samara şi Saratov, punând bazele Comitetului Membrilor Adunării Cunstituante (Комуч, Komuch). Până în iulie, autoritatea Komuch se extindea asupra celei mai mari părţi a zonelor controlate de cehoslovaci. Ei aveau intenţia de a redeschide conflictul cu Germania şi au început să-şi formeze propria lor Armată populară. Au început, de asemenea, să introducă propriile reforme socialiste, dar fără schimbările economice nepopulare pe care le urmăreau sovietele.

S-au mai format "guverne" naţionaliste şi conservatoare ale başkirilor, kîrgîzilor şi al tătarilor şi de asemenea s-a format un Guvern Regional al Siberiei la Omsk. În septembrie 1918, guvernele antisovietice s-au întâlnit la Ufa şi au căzut de acord să formeze un nou Guvern Provizoriu în Omsk, având o conducere colectivă (Directorat) formată din cinci membri: trei socilaist-revoluţionari, (Avxentiev, Boldîrev şi Zenzinov) şi doi cadeţi, (Vinogradov şi Volgogodskii)..

Noul guvern a ajuns repede sub influenţa Guvernului Regional Siberian şi a noului lui Ministru de Război, Contraamiralul Alexandr Vasilevici Kolchak. Pe 18 noiembrie, o lovitură de stat l-a consacrat pe Kolchak ca dictator. Membrii Directoratului au fost arestaţi, iar Kolchak s-a autopromovat la gradul de Amiral şi s-a autoproclamat "Conducătorul Suprem".

Pentru sovietici, această schimbare nu a fost în principal o problemă militară ci o victorie politică, deoarece confirma că oponenţii lor sunt nişte reacţionari antidemocratici. Dar, Kolceac s-a dovedit un comandant militar priceput. După reorganizarea Armatei Populare, forţele lui au reuşit cucerirea oraşului Perm şi şi-au extins controlul în teritoriul sovietic.

În teritoriul controlat de soviete, după al cincelea Congres al Sovietelor din iulie, doi socilalişti-revoluţionari de stânga – Iakov Bliumkin şi Nicolai Andreiev – l-au asasinat pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele Mirbach, într-o încercare de a-i provoca pe germani să reînceapă ostilităţile. Alţi socilalist-revoluţionari de stânga au capturat câţiva bolşevici de frunte şi au încercat să ridice unităţile militare ale Armatei Roşii împotriva regimului sovietic.

Sovietele au reuşit să înfrângă revoltele locale organizate de socilalişti-revoluţionari şi de anarhişti. Lenin personal şi-a cerut scuze pentru asasinat, deşi represalii germane erau puţin probabile datorită luptelor de pe Frontul de Vest. S-au efectuat arestări în masă ale socilalist-revoluţionarilor şi, după încă două acte teroriste din 30 august, asasinarea preşedintelui CEKA din Petrograd, Moisei Uriţki, şi rănirea lui Lenin, a fost dezlănţuită "Teroarea Roşie". Menşevicii şi socilalist,-revoluţionarii au fost excluşi din soviete şi orice persoană suspectă de activităţi contrarevoluţionare a fost întemniţată sau executată fără judecată.

[modifică] Reorganizarea Armatei Roşii

După slaba prestaţie din faţa trupelor germane, Armata Roşie a fost reorganizată sub comanda noului Consiliu Militar Revoluţionar condus de Lev Troţki. Unităţile militare pestriţe au fost omogenizate, iar foştii ofiţeri au fost reîncadraţi în armată ca "specialişti militari". În mai 1918, a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu, datorită numărului foarte scăzut de militari înrolaţi – numai 450.000 de oameni. În iulie, comandanţii din armata au fost epuraţi, cu scopul de a înceta promovarea ofiţeri a căror singură calitate era cea de membru de partid şi de a încadra unităţile cu ofiţeri experimentaţi, formaţi în perioada prerevoluţionară. În septembrie, Troţki a fost numit şef al noului Consiliu Militar Revoluţionar al Republicii, cu puteri nelimitate.

[modifică] Consecinţe

La sfârşitul Războiului Civil, Rusia Sovietică era vlăguită şi ruinată. Seceta din 1920 şi 1921 şi foametea din 1921 au înrăutăţit dezastrul. Războiul a provocat aproximativ 9 milioane de victime, numai după câţiva ani de la nesângeroasa Revoluţie din Octombrie. Alte milioane de oameni au fost ucise prin efectele indirecte ale răzbiului.

Mai multe milioane de oameni au părăsit Rusia – cu Generalul Wrangel, prin Orientul Îndepărtat, sau pe alte căi – pentru a scăpa de ravagiilor războiului, de foamete sau de excesele vreuneia dintre facţiunile aflate în luptă. Printre aceşti emigranţi s-au aflat numeroşi oameni învăţaţi şi bine calificaţi.

Comunismul de Război a salvat guvernul sovietic pe durata războiului civil, dar cea mai mare parte a economiei Rusiei s-a prăbuşit la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Industria privată şi comerţul particular au fost scoase în afara legii, iar statul proaspăt înfiinţat (şi instabil pe de-asupra) nu a putu conduce economia la scară naţională. S-a estimat că producţia totală a minelor şi fabricilor s-a prăbuşit la 20% din producţia de dinainte de război, iar în alte sectoare importante s-au vâzut scăderi şi mai mari. De exemplu pruducţia de bumbac a scăzut la 5%, iar cea de fier la 2% din cea de dinainte de război.

Ţăranii au răspuns la rechiziţii prin refuzul de a mai lucra pământul. Până în 1921, suprafaţa cultivată a scăzut la 62% fată de perioada ţaristă, iar recoltele reprezentau numai 37% din ceea ce era normal să se obţină. Numărul cailor a scăzut de la 35 de milioane în 1916 la 24 de milioane în 1920, iar numărul vitelor a scăzut de la 58 de milioane la numai 37 de milioane. Rata de schimb a dolarului a scăzut de la 2 ruble în 1914 la 1.200 ruble în 1920.

Deşi Rusia a reuşit să se refacă şi chiar să obţină creşteri extrem de rapide în vremea lui Stalin, efectele combinate ale primului război mondial şi ale Războiului Civil au lăsat urme de neşters în societatea rusească şi au avut un efect continuu asupra regimului sovietic.

[modifică] Note

1. ^  Sovdepia era numele peiorativ dat Rusiei Sovietice şi mai apoi Uniunii Sovietice de către adversarii bolşevicilor. Numele derivă din abrevierea termenului "SOViet DEPutatov",

[modifică] Vezi şi

• Statul Idel-Ural

Războiul Civil Rus este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.