Politica externă a lui Ştefan cel Mare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Politica externă a lui Ştefan cel Mare, care a avut cea mai îndelungată domnie în evul mediu românesc – 1457-1504 – poate fi împărţită în trei mari perioade:
- 1457-1470 – caracterizată prin efortul consolidării autorităţii domneşti şi îndepărtarea pretendenţilor, conflicte cu Ungaria, supunere şi omagiu faţă de Polonia şi plata tributului faţă de Poartă.
- 1470-1484 – etapa conflictuală cu otomanii, începută cu campaniile în Ţara Românească, bătăliile cu turcii, supunerea din 1481 şi pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe în 1484.
- 1485-1504 – plata tributului faţă de Poartă şi denunţarea suzeranităţii polone, care a atins punctul culminant în bătălia de la Codrii Cosminului în 1497.
Ştefan cel Mare a luat tronul cu ajutorul lui Vlad Ţepeş în primăvara anului 1457. A încercat iniţial să îi aducă de partea sa pe boierii care l-au susţinutpe vechiul domnitor, fugari în Polonia. În aprilie 1459 Ştefan l-a recunoscut pe regele Poloniei ca suzeran, şi I-a lăsat cetatea Hotinului. A promis că se va închina personal când va veni regele în regiunea de graniţă. Jurământul a fost confirmat în 2 martie 1462, când au jurat separat mitropolitul şi boierii. În iunie 1462 a profitat de criza lui Vlad Ţepeş, asltat de tuci, pentru a recupera cetatea Chilia, pierdută în 1448, când a intrat în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara, iar apoi a domnului muntean. Eşecul asediului a fost urmat de un eşec în confruntarea militară de la hotarele Ţării Româneşti. Doar în ianuarie 1465 Ştefan a reuşit să ocupe Chilia, cu ajutorul târgoveţilor din cetate, care au fost răsplătiţi cu privilegii.
Relaţiile cu regele Ungariei s-au acutizat în jurul anului 1467. Pretendentul la tron, Petru Aron, era adăpostit de câţiva ani în Ungaria. Regele pretindea omagiul şi supunerea din partea domnului mmoldovean. Acesta, închinat regelui polon, a profitat şi de conflictuil dintre cei doi regi (regele polon voia coroana maghiară). În 1467 Ştefan a sprijinit răscoala nobililor şi saşiloir ardeleni împotriva regelui. Când regele I-a înfrânt pe răsculaţi, unii cntre capii răscoalei s-au refugiat la curtea lui Ştefan. Matei Corvin a profitat de şederea sa în Transilvania, unde a venit cu o oaste de 8000 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, şi a inrrat în Moldova cu scopul de a tranşa problema moldoveană. A adus cu el doi pretendenţi la tron. În timpul campaniei maghiare Ştefan s-a confruntat şi cu o răbufnire a opoziţiei partidei boiereşti ostile. După un moment de negocieri la Roman, oastea maghiară a luat prăzi în anuimale şi oameni din teritoriile prin care a trecut şi s-a aşezat la Baia, apropae de trecătorile ardelene pe unde voiau să treacă prăzile. Bătălia care s-a dat la Baia, în condiţii neprielnice unei desfăşurări de forţe – teren mlăştinos dominat de înşlţimile din jur, a fost câştigată de Ştefan cel Mare în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467. Chiar şi regele a fost rănit şi o parte a oastei a pierit în luptă. Victoria lui Ştefan I-a permis să tranşeze releţiile cu boierii infideli, care au fost ucişi după bătălie. Puterea suzerană, Polonia, nu a intervenit direct în confllict, ci doar pe plan diplomatic, cerând explicaţii regelui maghiar care a dus o campanie împotriva unui casal al său. S-a apelat la Scaunul Papal împotriva regelui maghiar.
În anul următor a confirmat printr-un nou jurământ supunerea faţă de regele polon, prin delegaţi, dar a refuzat să se prezinte personal la Lvov să presteze omagiul, invocând pericolul unui atac otoman, magiar sau muntean. În 1469 a jefuit regiunile Rodnei şi Băii Mari, ca represalii împotriva Ungariei pentru sprijinirea lui Petru Aron. In replică, pretendentul la tron a fost trimis cu un corp expediţionar să ocupe tronul, dar a fost înfrânt în bătălia de la Orbic. Prin îndepărtarea acestui pretendent periculos, a fost consolidată domnia şi autoriattae lui Ştefan. Acţiunile antiotomane au început prin conflictul dintre Ştefan şi Radu cel Frumos. Încă în 1468 se zvonea despre iminenţa unui război. Conflictul a început din cauza Chiliei, iar el a fost transformat într-o duşmănie deschisă între cei doi domni. Ştefan a ars târgurile muntene de graniţă în 1470 şi 1471. Punctul culminant a fost atins în campania din 1473, când oştile moldovene au ajuns până la cetatea Dâmboviţei şi l-au alungat pe domnitor. Familia lui a fost capturată şi adusă în Moldova. L-a înscăunat pe Laiotă Basarab, care a fost alungat după o lună de Radu, venit cu o armată turcească. Regele polon a încercat să medieze pacea între cei doi domni,însă Ştefan a refuzat. O nouă campanie l-a înscăunat pe acelaşi Basarab, care după scurt timp s-a închinat turcilor şi efortul lui Ştefan a fost zădărnicit. În 1474 a încercat să îşi impună voinţa în Muntenia, luptând contra lui Basarab, distrugând cetăţile muntene. Intervenţiile în Ţara Românească au atras reacţia otomană. Prima campanie s-a desfăşurat sub conducerea unei paşe, Soliman. Turcii l-au somat să plătească tributul restant şi să predea cele două cetăţi martime. Victoria de la Vaslui din ianuarie 1475 l-a lansat în fruntea cruciadei, fiind considerat un urmaş al lui Iancu de Hunedoara, un adevărat atlet al lui Hristos, cum îl numea papa.
Aşteptându-se la o nouă confruntare decisivă cu turcii, în condiţiile în care polonezii nu erau pentru război, Ştefan s-a închinat prin delegaţi regelui maghiar, Matei Corvin. Omagiul faţă de regele maghiar a fost materializat prin ajutorul dat de unguri în a doua mare confruntare cu turcii. În 1476 Ştefan a fost înfrânt de armata sultanului, dar acesta s-a retras după ce nu a reuşoit să ocupe cetăţile din nordul ţării, nu a mai avut aprovizionare cu hrană pentru oaste şi din cauza apropierii aostei maghiare. Ideea de cruciadă s-a reaprins la curtea maghiară, regele fiind angrenat şi pe frontul bosniac. La sfatul domnului moldovean, Matei l-a înscăunat pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească, care a sfârşit tragic după scurt timp.
Ştefan a primit de la Matei două feude în Transilvania, Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă, unde şi-a numit proprii pârcălabi. În 1483 s-a negociat o pace între sultan şi Matei Corvin, în care, din neatenţia redactorului maghiar, cancelarul, a fost uitată o clauză care să protejeze Moldova. Încheierea păcii între turci şi unguri l-a readus pe Ştefan la obedienţa faţă de polonezi. Spera să poată rezista presiunilor otomanilor, care doreau cele două cetăţi de la Marea Neagră. În 1480 a fost încheiat un acord cu turcii, prin care Ştefan a acceptat plata tributului. În ciuda acestui fapt, turcii au ocupat cele două cetăţi în 1484. Ştefan a sperat în ajutorul regelui polonez şi a prestat personal omagiul la Colomeea în septembrie 1485. În acest timp o oaste otomană a adus în ţară un pretendent, care nu a reuşit să se impună. În cele din urmă în 1487 Ştefan a acceptat din nou plata tributului către Poarta Otomană.
După 1489 relaţiile lui Ştefan cu Polonia s-au înrăutăţit din cauza supunerii domnulşui moldovean faţă de regele Ungariei. Chiar dacă după 1490 în Ungaria era un rege din dinastia poloneză a Iagellonilor (Vladislav al II-lea), regele polonez Ioan Albert nu a renunţat la planurile de a readuce Moldova sub obedienţa sa. În 1494 el a plănuit înlocuirea lui Ştefan cu Sigismund, fratele mai mic al regelui Poloniei. Pretextul oficial al campaniei poloneze din Moldova din 1497 era eliberarea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Asediul Sucevei a eşuat. În acelaşi timp, Ştefan a fost ajutat de 2000 de ostaşi turci şi de 12000 de ostaşi maghiari. În faţa presiunilor militare şi diplomatice, Ioan Albert al Poloniei a abandonat planul de înlăturare a domnitorului moldovean. Pe drumul de retragere, Ştefan l-a atacat pe regele polonez la Codrii Cosminului în 26 octombrie 1497. Ca represalii, în anul următor Ştefan şi-a trimis oştile pentru pradă în Polonia. După repetate schimburi de solii şi cu medierea Ungariei, între Moldova şi Polonia s-a încheiat o pace în 1499.
Victoriile militare şi lunga domnie, care a asigurat stabilitate şi dezvoltare ţării, l-au consacrat pe Ştefan cel Mare ca cel mai mare domnitor al Moldovei. El a ştiut adesea să profite de conjunctura internaţională pentru a oferi ţării şi domniei o poziţie favorabilă în contextul transformărilor politice şi militare care s-au succedat în această parte a Europei în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
