Politica (Aristotel)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Politica (Greacă: Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel. Este a doua jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate în momente diferite ale vieţii lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică şi instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le cunoaşte identificând trăsăturile care le sunt comune.
Marile teme ale Politicii sunt:
Cuprins |
[modifică] Abordarea generală a politicii
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulţumească cu obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanţă, în activitate. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2] - politikon provine de la cuv. polis, "cetate" în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
[modifică] Descrierea cetăţilor
Statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria organicistă, aşa cum corpul este anterior organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală acetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie.
[modifică] Cetatea ideală
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan era.
[modifică] Note
- ↑ Jonathan Barnes, Aristotel, ed. Humanitas, 2006 spune „cuvîntul pe care îl traduc aici prin «social» este redat în mod uzual prin «politic»”
- ↑ Mihaela Miroiu, Filosofie - teme de studiu pentru licee, ed. Didactică şi Pedagogică, 1997 spune „În greceşte, zoon politikon, animal social (şi nu animal politic! - care deci ar face politică)”
