Domnia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Titulatura
Suveranul ţării purta titlul de domn, originar din latinescul „dominus”, adică stăpân. Domnul era stăpănul recunoscut al ţării, căreia i se închinau boierii, în calitate de vasali. În ceremonialul înscăunării un rol important îi revenea închinării, care se manifesta prin sărutarea mâinii de către boieri. Domnul era singur stăpânitor, adică „samodârjeţ” în slavona documentelor de cancalearie, termen care echivala cu grecescul autocrator. Acest termen reflectă situaţia de independenţă, chiar dacă de multe ori era doar o aspiraţie din cauza presiunilor externe.
Un alt titlu purtat de domnitorii Ţărilor Române a fost cel de mare voievod, adică comandant militar. Marele voievod era căpetenia voievozilor locali, care şi-au unificat formaţiunile lor politice şi au constituit ţara. Înaintea numelui domnitorului s-a aflat şi particula Io. Majoritatea istoricilor consideră că Io ar fi prescurtarea numelui teofor „Ioan”, adică „cel dăruit de Dumnezeu” cu domnia sau cel ales de Dumnezeu pentru a domni. Domnitorii Ţării Româneşti care au stăpânit Ţara Făgăraşului şi Ţara Amlaşului din Transilvania au mai purtat şi titlul de herţeg, adică duce. Acest titlu le-a fost conferit de către regii Ungariei, cei care le-au dăruit aceste posesiuni în Transilvania cu drept temporar, limitat de credinţa faţă de rege.
[modifică] Atribuţiile domniei
Domnitorul nu a avut putere absolută. El era conducătorul administraţiei statului, îi numea pe marii dregători, înfiinţa noi dregătorii şi poruncea acestor funcţionari în chestiunile legate de administrarea ţării. Era comandantul suprem al oastei, care putea mobiliza oastea cea mare a ţării; uneori atribuţiile militare puteau fi delegate unor demnitari care conducea contingentul militar. Avea iniţiativa şi răspunderea înj planul politicii externe; declara război şi pace (desigur după consultarea stărilor), încheia tratate de apce, de alianţă şi de vasalitate. Era judecătorul suprem al ţării, asistat de Sfatul domnesc şi urmând cutunma ţării.
[modifică] Însemnele domniei
Coroana - era deschisă, prevăzută cu cinci colţuri fleuroane, câteodată trilobată, ornată cu pietre preţioase.
Buzduganul - era purtat în cadrul ceremoniilor de spătar.
Sceptrul, sau marele sceptru - era un toiag sau baston ornamentat.
[modifică] Succesiunea la tron
În Ţările Române succesiunea la domnie a fost ereditar-electivă, adică orice membru al familiei domnitoare putea deveni domn, dacă era ales de către stările ţării. În cazul în care candidatul era impus prin forţa armelor, fie de către ei înşişi, fie de către o putere externă, se respecta măcar formal dreptul boierilor de a-şi alege domnului. Pentru a asigura tronul penrtru urmaş, domnul apela la asocierea la domnie a fiului său încă din ntimpul vieţii sale. Asocierea la domnie era realizată cu acordul stărilor. Domnului asociat i se delegau o parte dintre atribuţiile suverane, pentru că guverna împreună cu domnul titular.
În Ţara Românească domnul a fost confirmat de sultan încă din prima jumătate a secolului al XV-lea. După instaurarea regimului dominaţiei otomane la mijlocul secolului al XVI-lea, puterea suzerană, Poarta, a numit domnii dintre membrii familiilor domnitoare, acordându-i însemnele puterii: caftanul, buzduganul, calul şi steagul. Boierii au fost nevoiţi să accepte schimbarea impusă de puterea suzerană. Datorită faptului că toţi descendenţii familiilor domnitoare aveau dreptul la tron, luptele pentru tron au fost o caracterisrtică permanentă a vieţii politice a Ţărilor Române. Chiar şi domniile lungi şi autoritare s-au confruntat cu pretendenţi sprijiniţi de o parte a boierimii şi de una dintre puteriile din vecinătate. Acest sistem ereditar-electiv de transmitere a coroanei a permis creşterea rolului puterilor străine în destinele ţării, care alimentau pretenţiile candidaţilor la domnie pentru a-şi impune suzeranitatea.
