Conflictul din Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Conflictul din Transnistria este un conflict geopolitic^[1][2]între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşului Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru şi asupra oraşului Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene.

Harta administrativă a Republicii Moldova cu Transnistria colorată în galben

Cuprins 1 Premise 2 Războiul civil 3 Urmări 4 Memorandumul Kozak 5 Criza din 2004 6 Propunerea ucraineană 7 Drepturile omului 8 Note 9 Vezi şi 10 Legături externe

[modifică] Premise

La sfârşitul anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii majorităţii ^[3]şi introducerea obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordonaţa cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizbil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele faţă de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari.

[modifică] Războiul civil

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".

După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

Forţe ale Armatei a 14-a (care aparţine Federaţiei Ruse), staţionate în Transnistria, au luptat contra şi respectiv de partea forţelor separatiste transnistriene. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra Transnistriei. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.

[modifică] Urmări

Chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separtist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operaţional Rus (ROG, fost Aramată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrian şi a declarat că armata sa ar putea să ajungă la Bucureşti în două ore.

OSCE are deja de mulţi ani o misiune de observaţie la faţa locului şi încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele ruseşti staţionează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligaţiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001.

Unele sate din raionul Dubăsari care geografic se află în Transnistria, dar care în timpul conflictului s-au răsculat împotriva regimului separatist, se află acum sub controlul autorităţilor Republicii Moldova. Aceste sate sînt: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pîrîta, Pohrebea, Doroţcaia, Roghi, Vasilievca. Satul Corjova (unde s-a născut preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin), suburbie a oraşului Dubăsari, e împărţit între o parte controlată de autorităţile Republicii Moldova şi o parte controlată de autorităţile separatiste.

În acelaşi timp, unele localităţi care geografic se află în Basarabia au rămas sub controlul autorităţilor separatiste de la Tiraspol. Este vorba de oraşul Tighina şi de satele: Gîsca, Protiagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Zagornoe, Cremenciug.

O posibilă sursă de viitoare conflicte o constituie situaţia satului Vasilievca, care administrativ aparţine de comuna Cocieri, dar care se află după şoseaua strategică care leagă Tiraspolul de Rîbniţa. Deasemenea, o parte din pământul agricol aparţinând comunei Doroţcaia se află după această şosea. Autorităţile separatiste au făcut repetate încercări de a interzice localnicilor accesul la pământurile care le aparţin aflate după şosea, motiv pentru care o parte din terenul agricol a rămas nelucrat.

Un alt focar latent de conflict îl constituie satul basarabean Varniţa, suburbie a Tighinei, controlat de autorităţile din Chişinău dar pretins de separatiştii transnistreni.

[modifică] Memorandumul Kozak

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruşi şi ucraineni au semnat un document care conţinea premise pentru reunificare Moldovei într-o federaţie. Neconcordanţe fundamentale asupra împărţirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conţinea, până la acel moment, cea mai detailată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staţionarea trupelor ruseşti pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.^[4]Publicat iniţial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrian, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa preşedintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziţia nistriană care cerea statut egal pentru Transnistria şi Moldova.

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporţională. Toate legile trebuiau însă consimţite de senat, a cărui repartizare era disproporţionată în raport repartizarea populaţiei pe teritorii: 13 senatori aleşi de camera inferioară federală, 9 de Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuieşte un sfert din populaţia republicii iar în Găgăuzia mai puţin de 4%.

Importante demonstraţii împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chişinău în zilele următoare publicării propunerilor ruseşti. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizaţiilor europene. O vizită a preşedintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferinţă de presă din 2005, preşedintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicţie cu constituţia moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, şi nu permite staţionarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce ţara nu poate să adere la alianţe militare. Moldova şi memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia şi Occident a împiedicat semnarea unei declaraţii comune la sfârşitul reuniunii.

[modifică] Criza din 2004

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistrieni învaţă în limba moldovenească folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autorităţile transnistriene au închis cu forţa cele patru din şase şcoli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învăţau în aceste şcoli.^[5]Mai mulţi profesori şi părinţi, care s-au opus închiderii, au fost arestaţi. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul ţării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei şi preşedintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acţiuni care erau menite să destabilizeze situaţia economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecinţă, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părţi ale Moldovei.

Şcolile au fost în cele din urmă redeschise dar au primit statutul de "instituţii de învăţământ neguvernamentale".

[modifică] Propunerea ucraineană

În mai 2005, partea ucraineană, condusă de Viktor Iuşcenko, a propus un plan în şapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrian printr-o reglementare negociată şi alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite şi Uniunea Europeană şi RMN şi-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis şase noi posturi vamale la graniţa ucraineano-transnistriană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene şi ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă şi vecinii săi.

[modifică] Drepturile omului

Republica Moldova, ca şi alte state sau organizaţii non-guvernamentale susţine că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar şi nu respectă drepturile omului şi a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate şi tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internaţională. Potrivit lui Claus Neukirch, şeful serviciului de presă al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere şi corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiţii adecvate pentru exprimarea opţiunii politice a alegătorilor".^[6]

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administraţia RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chişinău, unde există relatări despre arestări nejustificate şi tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.^[7]Traficul de fiinţe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova şi Transnistria.^[8]

În cazul Ilaşcu şi Alţii v. Moldova şi Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei şi Rusiei să pună capăt detenţiei nejustificate a membrilor grupului Ilaşcu, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa. Ilie Ilaşcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzaţi de uciderea a doi civili şi de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reţinerii este asocierea politică sau refuzul lor de a sprijini autorităţile separatiste.

[modifică] Note

[modifică] Vezi şi

• Igor Smirnov
• Limba moldovenească

[modifică] Legături externe

• Portalul Transnistria.md
• Conflictul din Transnistria în presă
• Aproape totul despre Transnistria: Conflictul din Transnistria (Altermedia)
• Conflictul transnistrean, văzut de un transnistrean (Altermedia)
• Vitalie Călugăreanu: Transnistria, cadou, publicat în Jurnalul Naţional, ediţia din 14 iulie 2005
• "Eliberaţi Grupul Ivanţoc" (engleză)

Conflictul din Transnistria este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.