Apple Computer
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Apple Computer, Inc. este o companie din Silicon Valley, cu sediul în Cupertino, California, cu scop principal de activitate în tehnologia computerelor. Cunoscută mai ales pentru computerele Macintosh, Apple are o reputaţie de inovaţie în industria de înaltă tehnologie.
Cuprins |
[modifică] Istorie
În 1939, Dave Packard şi Bill Packard porneau o firmă de produse electronice într-un garaj închiriat din Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj este temelia a ceea ce urma să devină curând "Silicon Valley". Peste 37 de ani, alţi doi tineri, într-un alt garaj, porneau o altă firmă legendară: Apple, o afacere de zeci de miliarde de dolari a fost începută în acel garaj.
Adevăratul strămoş al computerelor personale nu a fost acel PC produs de IBM în 1981 - aşa cum se crede de obicei - ci un alt aparat numit Altair, care fusese lansat pe piaţă cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair putea fi comandat şi primit prin poştă; probleme mari nu avea - dacă nu luăm în seamă faptul că venea sub forma unor componente pe care trebuia să le asamblezi personal. Ce se putea face cu această maşinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaştem; asta până când doi hackeri adolescenţi, pe nume Bill Gates şi Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.
Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-şi afle un ţel în viaţă, acum că terminase liceul; fusese în India şi se întorsese; fusese la o fermă în Oregon şi se întorsese; acum îşi pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video şi frecventa un club de pasionaţi ai computerelor, care îşi ţinea reuniunile într-un parc, pe timpul nopţii. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiţi că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câştiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă şi el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt "Woz") - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existenţiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea şi să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung şi-n lat. În acest fel, acumulase cunoştinţe inginereşti, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.
Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs şi-a vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărţit de calculatorul său programabil. Părinţii lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo şi-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanţilor, unitate de service şi magazin, în acelaşi timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la preţul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost şi o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.
Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi şi-au dat seama că nu mai erau competenţi să conducă o afacere care lua proporţii; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reuşise invidiata performanţă de a ieşi la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acţiunile bursiere ale lui Intel). Markkula a înţeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obţinut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiţia s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare şi o tastatură încorporată. Multe elemente noi şi atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară maşină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.
Succesul acestui tip de aparate a atras în competiţie nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy au început să producă tot felul de computere similare şi incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puţin un milion de dolari bucata şi avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, aşa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piaţa computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, aşa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificaţie deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulţi alţii, aflaţi cu mult în urma Apple. Şi asta deoarece Apple scosese un model revoluţionar: Macintosh.
Diferenţele între lumea PC-urilor IBM şi a celor produse de Apple se adâncise; deşi primele se numeau "computere personale", cu greu puteai găsi aparate mai impersonale şi mai neprietenoase. Până şi forma lor colţuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice şi era suficient să greşeşti o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înţeles ca "Bad command or file name". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutriţa veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfaţă grafică uşor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins si Windows for workgroups).
[modifică] Cum a început totul
Înainte de a deveni co-fondator al Apple, Steve Wozniak lucra ca tehnician electronist. Până în 1975, lucra la Hewlett-Packard şi îşi ajuta prietenul, pe Steve Jobs, să programeze jocuri video pentru consolele Atari. Wozniak mai cumpărase ore-procesor pe minicalculatoarele de la Call Computer, o firmă condusă de Alex Kamradt, ce se ocupa cu vînzarea de timp de procesor pe minicalculatoarele proprii. Terminalele existente la acea vreme erau în principal cu afişare pe hârtie; imprimantele termice cum ar fi Texas Instruments Silent 700 erau pe atunci vârful tehnologiei. Wozniak citise de printr-o ediţie din 1975 a revistei Popular Electronics (Electronica Pentru Toţi) un articol despre cum să-ţi construiesti singur un terminal. Folosind electronice din comerţ, Wozniak a construit Computer Conversor, un terminal teletype bazat pe tub catodic, care putea afişa text pe 24 de linii şi 40 de coloane, numai majuscule, şi pe care îl folosea pentru a se conecta la minicalculatoarele de la Call Computer. Alex Kamradt a cumpărat proiectul şi a vândut câteva terminale prin firma sa.
În afară de interesul comun al “celor doi Steve” pentru tehnologie de ultimă oră, ei păreau a mai fi atraşi de încă ceva. În eseul său numit “De la Satori la Silicon Valley”, publicat în 1986, istoricul cultural Theodore Roszak era de părere că Apple Computer îşi trăgea seva din cultura răzvrătiţilor de prin West Coast şi din nevoia de a crea tipărituri, etichete pentru plicuri şi baze de date. Roszak ne pune în temă cu evoluţia personalităţilor celor doi Steve. Recent (în 12 iunie 2005, în cadrul Commencement Address din Universitatea Stanford, un fel de sesiune de comunicări) Jobs spunea “când eram tânăr, exista o publicaţie extraordinară numită The Whole Earth Catalog, (Catalogul Întregului Pământ), care era una din Bibliile generaţiei mele. Catalogul a fost creat nu departe de aici, în Menlo Park, de Steward Brand, un tip cu suflet sensibil de poet. Asta se întâmpla la finele anilor 1960, înainte de apariţia calculatoarelor personale, cînd editarea de birou se făcea cu maşini de scris, foarfece şi aparate foto tip Polaroid. Era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte măcar ca Google să apară: era scrisă la modul idealist şi era plina cu descrieri de unelte deştepte şi noţiuni de avangardă”. (în ediţia din 14 iunie 2005 a publicaţiei electronice “Stanford Report” - http://news-service.stanford.edu/news/2005/june15/jobs-061505.html)
În 1975 Wozniak începea să participe la întrunirile Homebrew Computer Club (Clubul de Calculatoare Făcute Acasă). Noi microcalculatoare cum ar fi Altair 8800 şi IMSAI l-au inspirat să integreze un microprocesor în terminalul său video şi să creeze un calculator de-adevăratelea.
La vremea respectivă singurele procesoare larg disponibile pentru microcalculatoare erau Intel 8080, la 179 $ şi Motorola 6800 la 170 $. Wozniak prefera 6800-le, dar amândouă erau totuşi prea scumpe pentru buzunarul lui. Asa că s-a uitat pe colo şi pe dincolo, a învăţat şi a proiectat calculatoare, asteptând ziua în care îşi putea permite să cumpere un procesor, cu care să le şi construiască.
Când MOS Technology a lansat pe piaţă procesorul său 6502 la 20 $ în 1976, Wozniak a scris o versiune de BASIC pentru el, apoi a început să proiecteze un calculator bazat pe 6502. Procesorul era proiectat de aceiaşi tipi care proiectaseră 6800, foşti angajaţi care porniseră din Silicon Valley să-şi înfiinţeze propriile firme. Proiectele lui Wozniak pentru calculatorul bazat pe 6800 au avut nevoie doar de modificări minore pentru ca noul 6502 să poata fi folosit.
Wozniak a construit calculatorul şi l-a prezentat la o ediţie Homebrew Computer Show, unde şi-a întâlnit vechiul prieten, pe Jobs, care era interesat mai mult de potenţialul comercial al micilor calculatoare pentru pasionaţi.
[modifică] Anii tinereţii
Steve Jobs şi Steve Wozniak (“cei doi Steve”) erau prieteni de ceva timp, cam din 1971, când un amic comun al lor, Bill Fernantez, l-a prezentat pe Wozniak, care avea 21 de ani, lui Jobs, care avea 16 ani. Jobs a reuşit să-l convingă pe Wozniak să scrie împreună un limbaj de asamblare pe care apoi aveau să-l vândă.
Jobs a luat legătura cu un magazin local de calculatoare, The Byte Shop, de unde i s-a răspuns că ar fi interesaţi să vândă aparatul lui dar numai dacă l-ar avea gata montat. Proprietarul magazinului, Paul Terrell, a mers mai departe comandîndu-i lui Jobs 50 de aparate pe care urma să le plăteasca la livrare cu 500 $ per bucată. Atunci Jobs a acceptat comanda şi s-a dus la Cramer Electronics, un mare distribuitor de piese electronice, de unde a comandat la rândul lui componentele necesare asamblării Computerului Apple I. Directorul departamentului Credite l-a întrebat atunci pe Jobs cum avea de gând sa plătească piesele, iar Jobs i-a răspuns “Am o comandă din partea lanţului de magazine Byte Shop pentru 50 de bucăţi Apple I, cu plata la livrare. Dacă-mi livraţi componentele, în 30 de zile pot construi calculatoarele, în intervalul de livrare, îmi încasez banii de la Terrell de la Byte Shop, şi vă plătesc”. Auzind asta, directorul de la Credite l-a sunat pe Paul Terrell, care participa la o conferinţă a organizaţiei IEEE, la Asilomar în Pacific Grove, şi a verificat valabilitatea Comenzii de Livrare. Uimit de tenacitatea lui Jobs, Terrell l-a asigurat pe directorul de la credite că după ce calculatoarele ajung pe rafturile magazinelor sale, Jobs îşi va încasa banii şi va avea mai mult decât suficient să plătească piesele. Cei doi Steve şi mica lor echipă au petrecut zi şi noapte construind şi testînd calculatoarele, pe care apoi le-au trimis la Terrell la timp pentru a-şi plăti furnizorii şi să scoată şi un profit frumuşel, cu care au organizat o petrecere şi au început comanda următoare. Steve Jobs găsise o cale de a-şi finanţa ceea ce avea să devină compania sa multimilionară, fără sa vândă vreo acţiune sau vreo proprietate.
Calculatorul avea puţine facilităţi care să-l facă deosebit. Una din ele era posibilitatea de a folosi un televizor pe post de monitor, iar pe atunci multe calculatoare nu aveau monitor deloc. Nu era chiar ca monitoarele calculatoarelor ce urmau să apară, şi afisa text la o viteză dezamăgitoare de 60 caractere pe secundă, oricum mai repede decât puteau scrie teletype-urile folosite pe calculatoarele de atunci. Apple I includea de asemenea cod de pornire în ROM, ceea ce îl făcea mai uşor de utilizat. Nu în ultimul rând, la insistenţele lui Paul Terrell, Wozniak a proiectat şi o interfaţă pentru casetă audio, pentru încărcarea şi salvarea programelor, la viteza fantastică de 1200 biţi pe secundă. Deşi calculatorul era destul de simplu, era totuşi o capodoperă a proiectării, folosind mult mai puţine piese decât orice alt aparat din aceeaşi categorie, şi conferindu-i repede lui Wozniak reputaţia de proiectant de înaltă clasă.
[modifică] Legături externe
Notă: Articolul este tradus şi adaptat după articolul în limba engleză
