Tranzistor bipolar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tranzistorul bipolar este un semiconductor cu două joncţiuni în succesiune npn sau pnp. Cele trei zone se numesc emitor (E), bază (B), colector (C). Se foloseşte în circuitele electronice atât digitale cât şi analogice, de obicei pentru amplifica sau transmite un semnal electric. Simbolul unui tranzistor bipolar PNP este în figura alăturată.
 Tranzistoare cu siliciu |
 Tranzistoare cu germaniu (vechi) |
 Structura tranzistorului bipolar NPN |
 Structura tranzistorului bipolar PNP |
[modifică] Funcţionare
În principiu un tranzistor bipolar este o pastilă de siliciu dopată astfel incât să se creeze trei straturi dopate diferit, şi deci două joncţiuni pn; astfel, tranzistoarele pot fi „pnp” (zona din mijloc dopată cu elemente „donoare” de electroni - cu valenţa 5, celelalte două dopate cu elemente „acceptoare”, cu valenţa 3) sau „npn” (dopat invers). Totuşi, din cauza grosimii foarte mici a zonei centrale (baza), cele două joncţiuni nu funcţionează independent şi între terminalele extreme (colector şi emitor) poate apărea un curent, aceasta fiind şi proprietatea cea mai importantă a tranzistorului, şi aceea care permite folosirea lui pe post de amplificator.
Particularităţi constructive:
- E este mult mai impurificat decât B sau C
- B este mult mai subţire decât E şi C.
 |
Acest articol din domeniul electronicii este un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui. |
