Roma antică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Roma antică fost un oraş-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.H. şi 476. Pe parcursul existenţei sale de douăsprezece secole, civilizaţia romană a trecut de la monarhie, la republică oligarhică şi apoi la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest şi întreaga arie în jurul Mării Mediterane prin cucerire şi asimilare, însă în final a cedat în faţa invaziilor barbarice în secolul cinci, astfel marcând declinul Imperiului Roman şi începutul Evului Mediu.
Civilizaţia romană e deseori clasifiată ca o parte din "Antichitatea Clasică" împreună cu Grecia antică, o civilizaţie care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma anitcă a adus contribuţii importante în juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei, şi istoria sa continuă să aibă o influenţă puternică asupra lumei moderne.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Monarhie
Regatul Roman (latină: Regenum Romanum) a fost guvernul monarhal al oraşului Roma şi al teritoriilor sale de la fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. şi formarea Republicii Romane.
În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva oraşului Troia, prinţul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia şi a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, fondând oraşul Alba Longa. Din familia roială a Albei Longa au venit cei doi gemeni Romulus şi Remus, care au purces în fondarea oraşului Roma în 753 î.Hr..
[modifică] Republică
Republica Romană (latină: Res Publica Romanorum) a fost guvernarea republicană al oraşului Romei şi a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de August.
Oraşul Roma stă pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord în care limba latină era vorbită şi graniţa de sud a Etruriei, teritoriu în care se vorbea limba etruscă.
[modifică] Imperiu
Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convenţional pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus (Caesar Augustus). (Deşi Roma deţinea un imperiu cu mult înainte de autocraţia lui Augustus, statul pre-augustian este descris în mod convenţional ca Republica Romană.) Imperiul Roman controla tote statele elenizate de la Marea Mediterană, ca şi regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci, regiunil din estul imperiului erau adminstrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopol a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar şi în perioada modernă.
Influenţa Imperiul Roman în guvern, drept, arhitectură şi în multe alte aspecte ale vieţii devine inevitabilă. Vezi Cultura Romană.
[modifică] Religia romană
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populaţii de origine diversă, între care cei mai importanţi erau grecii din coloniile sudului, latinii din centru şi etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt probabil de origine asiatică. Ei erau vestiţi începând de la sfârşitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole şi mai ales haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credinţa etruscilor.
Poporul indo-european al latinilor, cantonat la început în regiunea centrală numită Latium Vetus (Vechiul Latium), întemeiază oraşul Roma la 21 aprilie 753 î.H.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin şi pe o mitologie puternic înrâurită de credinţele greceşti. Georges Dumezil a subliniat existenţa unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcţia războinică) şi Quirinus (care reprezenta funcţia nutritivă şi protectoare). Vechiul sacerdoţiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), laminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen Quirinalis) şi marele preot (pontifex maximus), funcţie care, începând cu Cezar va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul şi confucianismul religia romană împărtăşeşte cu primul interesul pentru evenimentul concret, istoric iar cu cel de-al doilea respectul religios pentru tradiţie şi pentru datoria socială exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităţilor autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Marte era situat dincolo de această zonă intimă unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeităţi mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobşte pe colina Aventinului. Excepţie face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius în sec. al V-lea. Divinităţile intrapomeriale arhaice au deseori nume, caractere şi sărbători bizare: Angerona - zeiţa echinoxului de primăvară sau Matuta - zeiţa matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Marte-Quirinus, flancată de zeităţile Ianus Bifrons şi Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupite Maximus-Iunona-Minerva. Aceşti zei care corespund lui Zeus, Hera şi Atena au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera care corespund lui Demeter, Dionysos şi Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiţei lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale şi în ofrande alimentate şi florale adresate strămoşilor şi geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în cămin sub auspiciile zeităţilor feminine Tellus şi Ceres. Mai târziu, Iunona a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, oraşul sărbătorea culturile morţilor - Manii şi Lemurii, care se reîntorceau pe pământ şi se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. Al III-lea î.H. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupaţi în perechi ale căror statui erau expuse în temple.
Sacerdoţii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices cu căpetenia lor pontifex maximus, pe flamines maiores în număr de trei şi flamines minores în număr de doisprezece. Colegiului pontifical I se adăugau şase vestale, având în momentul alegerii lor între şase şi zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-şi păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituţie similară e semnalată în imperiul incas. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărţi etrusce (libri haruspicini, libri rituales şi libri fulgurales) şi greceşti (oracole la care au existat contrafaceri evreieşti şi creştine) pentru a stabili datele faste şi nefaste. Existau la Roma şi alte grupări religioase specializate, cum erau feţialii, preoţii salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemna sexualitatea dezlănţuită.
Principalii zei şi principalele zeiţe ale romanilor au fost:
- Iupiter - el este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii şi al fulgerului. Este de provenienţă indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei.
- Iuno – este soţia credincioasă a lui Iupiter simbolizând zeiţa luminii. Ca zeiţă a Lunii ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii. Este cunoscută cu cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ş.a.
- Vesta – era cea mai frumoasă zeiţă roană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la început cu Janus Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă).Proteja semănăturile şi era simbolul maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl.
- Vulcanus – era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o uşoară deformaţie facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă care-I lăsau liber braţul drept.
- Saturn – este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor.
- Minerva - zeiţă cunoscută la etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot felul. Împreună cu Iupiter şi Iuno formau o triadă divină.
- Mercur – este zeul comerţului şi al comercianţilor, patrona câştigurile dobândite din schimburile negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.
- Faunus – este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor şi din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna şi Bona Dea (Zâna bună) şi Ops.
Fervoarea religioasă romană creşte sensibil în epoca imperială. Cezar şi August sunt divinizaţi după moarte. Deşii succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii şi intimi săi au fost adesea zeificaţi încă di timpul vieţii. Cezar a inaugurat şi cumulul, care va deveni indisolubil, al funcţiei de imperator şi al aceleia de şef religios pontifex maximus. La fel ca şi cultul vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea împăraţii tind să se identifice zeilor: Septimiu Severu şi soţia sa Iulia Domna sunt adoraţi ca Iupiter şi Iunona.
Cultul imperial este o inovaţie care marchează sfârşitul religiei romane tradiţionale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte şi misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creştinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le astfel un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius la sfârşitul sec. al IV-lea vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului, chiar şi acele care, la prima vedere, repugnau raţiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credinţe până la cădere Imperiului, după care aceste îşi vor continua existenţa lor subterană la Bizanţ.
[modifică] Bibliografie
1. Eliade/Culianu – "Dicţionar al religiilor", Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
2. Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii şi civilizaţiei", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti, 1984
3. Stan, Alexandru şi Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991
[modifică] Dacii la Roma
Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Ch. (moartea lui Iulius Cezar şi anul 31 î.Ch., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. ei aveau mai multe preocupări, însă în principal, erau gladiatori, şi li se potrivea destul de bine ţinând seama de caracterul dacilor care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existenţa arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu când Dacia a devenit provincie romană, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, şi în garda călare - equites singulares. Inscripţiile pietrelor funerare ale soldaţilor ce au aparţinut gărzii imperiale ţin în mod deosebit să amintească locul de origine al defuncţilor; de exemplu: natione Tharx - pentru traci.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripţie a fost descoperită pe Via Flaminia, şi este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Dieporus, pusă de nepoţii ei Natoporus şi Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiţi ostateci de origine regală şi nobilă. Prezenţa dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată şi de multele inscripţii în marmură, dedicate împăraţilor, şi pe care se aflau şi numele soldaţilor şi unde erau precizate şi locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceştia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani în condiţiile în care în acea vreme rar se ajungea la vârsta de 50 de ani.
