Euridice (nimfa)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

^ 2. Despărţirea lui Orfeu de Euridice. Desen după relieful 1031 din Villa Albani, copie romană din sec. I e. n. după un relief attic consacrat divinităţilor din 420 î. Hr.

Euridice (în limba greacă Εὐρυδίκη) era, în mitologia greacă, o nimfă a copacilor, mai exact: o driadă, devenită celebră ca iubita lui Orfeu.

[modifică] Legenda

Pentru detalii, vedeţi articolul Orfeuvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

După despărţirea de ortacii lui Iason, cântăreţul Orfeu s-a îndrăgostit de Euridice, dar fericirea lor a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morţii nimfei din cauza muşcăturii unui şarpe veninos. După Vergiliu, ea era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un şarpe. Ovidiu povesteşte că nenorocirea ar fi avut loc pe când Euridice culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung şi, nesuportând până la urmă despărţirea, coborî în infern să o caute. El reuşi, cântând, să înmărmurească întregul Tartar şi să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimţământul de a o însoţi pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nici o clipă la ea. Orfeu nu reuşi, frământat de temeri cum era, să respecte această condiţie; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieşi la lumina zilei, el îşi întoarse capul şi îşi pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminţilor eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu şapte luni, la Ovidiu şapte zile) în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.

[modifică] Sursele antice

• Euripide: Alcesta, versurile 357-362 (a doua jumătate a sec. V î.Hr.). Aici e pomenită pentru prima oară coborârea lui Orfeu în infern, în contextul declaraţiilor de dragoste ale lui Admetos.
• Platon: Banchetul, 179d-e.
• Isocrate:Busiris 8. Ca în Banchetul, legenda e amintită fără specificarea numelui iubitei lui Orfeu. Dealtfel, nimfa rămâne pentru mult timp anonimă în izvoare.
• Hermesianax o numeşte pe soţia lui Orfeu Agriope la sfârşitul sec. IV î.Hr. (fr. 7).
• Eratostene: Catasterismoi par. 24 (menţionarea unei anonime).
• Diodorus Siculus: Istorii IV,25 din sec. I î.Hr. (menţionarea unei anonime).
• Apolodor din Atena menţionează numele Euridicei în Biblioteca, 1, 3,2, ceea ce ar fi o mărturie a unei creaţii literare, probabil a unei idile, pe temele legendei^[1].
• Un anonim o numeşte pe Euridice pentru prima oară în contextul unei opere literare în versul 124 al Epitafului pentru Bion de la finele sec. I. î.Hr.^[2]. Poetul bucolic fusese probabil autorul unui poem despre Orfeu, care nu s-a păstrat.
• Publius Vergilius Maro (Vergiliu) în „Georgica“ [1] IV, versurile 453-527. În opera sa scrisă între anii 37-39 î.Hr., Vergiliu are ocazia să povestească episodul morţii Euridicei în cadrul pasajului care tratează apicultura, Proteu interpretând pieirea albinelor lui Aristaeus ca pedeapsă a zeilor pentru urmărirea nimfei. Aceasta este numită în fine Euridice (versurile 486, 490, 519, 525ss. şi 547). Poetul tratează şi coborârea lui Orfeu în infern, punând accentul pe lamentaţiile cântăreţului, grozăviile împărăţiei lui Hades şi zădărnicia încercării de a o salva pe Euridice. Tonul tragic este preluat de la Orfeu de zeităţile naturii şi de Euridice cea sortită să rămână veşnic în lumea umbrelor, pentru a ajunge în final iar în cântul eroului, după decapitare. Cercetătorii sunt de acord că naraţiunea, aşa cum se prezintă ea aici, pentru prima oară completă şi cu numirea Euridicei, nu e născocită de Vergiliu.
• Publius Ovidius Naso (Ovidiu) în "Metamorfoze" [2], cartea a X-a, versurile 1-106 (Orfeu şi Euridice). Ovidiu îl consideră pe Apollo tatăl eroului şi foloseşte în mare parte cam aceleaşi izvoare precum Vergiliu, dar povesteşte legenda în "Metamorfozele" din 43 î.Hr. - 18 d.Hr. mult mai amănunţit. De exemplu, umbra Euridicei e descrisă şchiopătând, din cauza muşcăturii de şarpe. Orfeu este caracterizat de hybris faţă de zeiii subpământeni, cântul său devine demonic. Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum şi elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc deci pe cântăreţ datorită dispreţului lui pentru ele. Cântul său le învinge iniţial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis. Sfârşitul legendei e însă la Ovidiu aproape împăciuitor, pentru că întrevede după moartea lui Orfeu o reunire a îndrăgostiţilor. De remarcat este faptul că nici la Ovidiu, ca dealtfel în nici unul din izvoarele antice care conţin în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii ca de la sine înţeles. Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copia reliefului attic din sec. V î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 şi 48.
• Plutarh: Moralia, 566c. Aici nu e numită soţia lui Orfeu.
• Maurus Servius Honoratius (Servius) o numeşte pe nimfă Euridice, în comentariul la Georgica IV, versul 460 (sec. IV d.Hr.)^[3].
• Numele Euridice e menţionat şi de Mythographus Vaticanus I,76^[4].

[modifică] Euridice în artă

Personajul a fost în centrul operelor literare:

• Osip Mandelştam: poezie fără titlu din 1920, inspirată de opera Orfeo ed Euridice de Gluck. Eul liric se adresează aici Euridicei, care trăieşte în cânturile poeţilor într-o "veşnică primăvară", contrastată cu iarna aspră de la Moscova.
• Marguerite Yourcenar: La nouvelle Eurydice, 1932
• Jean Anouilh: piesa de teatru în patru acte Eurydice (1941, reprezentată în 1942). Piesa, care îşi propune să ia în considerare şi perspectiva Euridicei, nu s-a bucurat de succes. Nimfa din legendă este aici o actriţă cu ambiţii artistice similare "setei de absolut" a lui Orfeu, care e un muzician de stradă. Această sete îl caracterizează pe amândoi mai degrabă în trăirile personale. Tema iubirii e susţinută de dialoguri psihologizante, abundând în acelaşi timp de conotaţii mitologice. Îndrăgostiţii devin victimele unei societăţi mercantile şi intrigante, reprezentate de părinţii lor şi de trupa de teatru căreia îi aparţine Euridice. Deşi Euridice moare într-un accident, adevărata ei nimicire are loc în sufletul lui Orfeu, atunci când acesta află de fosta ei relaţie cu directorul ansamblului. Un Hermes luând chipul lui Monsieur Henri, un martor până atunci mut al întâmplărilor, îi cere unui Orfeu îndurerat să-şi aştepte iubita timp de o noapte la restaurantul gării unde o cunoscuse. Interdicţia clasică de a o zări pe Euridice e încălcată aici datorită geloziei impulsive a artistului. Rolul prinicpal al femeii este justificat de preocuparea obsesivă cu trecutul acesteia. În ultimele acte dispar aproape în întregime referinţele la condiţia artistică, ele fac loc unei analize a legăturilor dintre Eros şi moarte. În final, Orfeu găseşte doar prin sinucidere o modalitate de a fi alături de Euridice. Calităţile artistice ale lui Orfeu sunt aici ignorate, punctual chiar contestate.

În operă, Euridice nu a jucat niciodată rolul principal. Totuşi, libretul lui Ottavio Rinuccini, prelucrat muzical de Peri şi Caccini, îi poartă numele:

• Jacopo Peri: opera L´Euridice după "favola drammatica" în trei acte a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1600 la Florenţa, cu ocazia nunţii Mariei de´ Medici cu Henric al IV-lea al Franţei. Această primă operă din istoria muzicii ale cărei note s-au păstrat a fost reprezentată exclusiv pentru mireasa care-şi sărbătorea în Florenţa natală singură nunta, fără mire. Reprezentaţia a inclus şi pasaje compuse de Giulio Caccini, concurentul lui Peri. În drama lui Rinuccini, Orfeu reuşeşte să-şi salveze soţia.
• Giulio Caccini: opera L´Euridice după aceeaşi "favola drammatica" a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1602 la Florenţa. Caccini, cântăreţ la curtea mediceică, concurase deja cu Peri pentru a fi însărcinat cu organizarea festivităţilor din 1600, dar nu reuşise să-şi impună atunci şi propria compoziţie cu tema "Euridice". Versiunea reprezentată în 1602 e mai complexă din punct de vedere muzical decât cea a rivalului Peri, care folosise mai multe recitative.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Jan Bremmer: Orpheus: From Guru To Gay, în: Philippe Borgeaud (îngrijitor de ediţie): Orphisme et Orphée - en l´honneur de Jean Rudhardt, Geneva 1991 (= Recherches et Rencontres. Publications de la Faculté des lettres de Genève 3), p. 12-30, capitolul "1. The Name Eurydice", p. 12-17.

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Euridice (nimfa)