Cei trei muşchetari

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cei trei muşchetari (Les Trois Mousquetaires) este un roman de Alexandre Dumas tatăl, care relatează aventurile tânărului d'Artagnan după ce soseşte la Paris în urmărirea visului său de a deveni un muşchetar al regelui. D'Artagnan nu este însă unul din muşchetarii din titlu; acesta se referă la prietenii săi Athos, Porthos şi Aramis.

Povestea lui d'Artagnan se continuă în alte două romane ale lui Dumas, După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelonne.

[modifică] Despre roman

Cei trei muşchetari a fost publicat foileton în revista Le Siècle între martie şi iulie 1844. Dumas pretindea că se baza pe manuscrise descoperite în Bibliothèque Nationale. S-a dovedit ulterior că Dumas se inspirase din cartea Mémoires de Monsieur d'Artagnan, capitaine lieutenant de la première compagnie des Mousquetaires du Roi (Memoriile Domnului d'Artagnan, căpitan-locotenent al primei companii a Muşchetarilor Regelui) de Gatien de Courtilz de Sandras (Köln, 1700). Această carte fusese împrumutată din biblioteca publică din Marsilia, iar fişa de bibliotecă s-a păstrat până în prezent; Dumas a luat cartea cu el când s-a întors la Paris.

Romanul lui Dumas descrie aventurile lui d'Artagnan şi ale camarazilor săi între anii 1626 şi 1628, şi implicarea lor în intrigile din jurul regelui Ludovic al XIII-lea, al puternicului Cardinal Richelieu, al frumoasei regine Ana de Austria, al iubitului englez al acesteia, George Villiers, Duce de Buckingham, precum şi în asediul oraşului La Rochelle. Acţiunile celor patru prieteni se vor intersecta şi cu planurile misterioasei Milady de Winter, şi ale secretarului lui Richelieu, Contele de Rochefort.

Dramaturg şi romancier de esenţă romantică, Dumas – tatăl (1802 - 1870) este fiul unui mulatru devenit general în armata lui Napoleon. De prin 1825 se impune ca dramaturg de reputaţie, prin drama romantică Henri III şi Curtea sa, prima de acest fel jucată la Paris. Acesteia îi vor urma alte creaţii teatrale de acest gen, la fel de bine primite de public, concurând în celebritate pe Victor Hugo sau Alfred de Vigny. Romanele sale de aventuri, cărora li se dedică din 1863, îi vor asigura un loc stabil în posteritate: Cei trei muşchetari (1844), După douăzeci de ani (1845), Regina Margot (1845), Contele de Monte-Cristo (1845), Vicontele de Bragelonne (1850), Colierul reginei (1850). Romanele sale „sfidează orice critică, atrăgând prin vitalitatea şi exuberanţa lor, prin elanul pasionat care le animă”.

[modifică] Povestea

[modifică] D’Artagnan şi cei trei muşchetari

În vremea lui Ludovic al-XVIII-lea, mai precis în 1626, un tânăr gascon din Tarbes, urmând povaţa părintească, pornea în lung drum spre Paris pentru a-şi face un rost. Toată averea lui d’Artagnan stătea în cincisprezece scuzi, un prăpădit de căluţ galben şi o scrisoare prin care tatăl său îl recomanda căpitanului muşchetarilor, domnului de Tréville, pe care îl cunoscuse odinioară. Drumul, date fiind înfăţişarea căluţului şi firea aprigă, trufaşă a stăpânului, nu e lipsit de peripeţii (printre altele pierde chiar preţioasa scrisoare). La Paris, d’Artagnan câştigă bunăvoinţa domnului de Tréville, dar nu şi uniforma de muschetar: trebuie mai întâi să-şi facă ucenicia. Oricum, sosirea în marele oraş nu curmă şirul boroboaţelor pentru care tânărul gascon, nedeprins cu obiceiurile pariziene, pare făcut. Încă de la prima zi se vede provocat la duel – pe rând – de trei vestiţi muşchetari: nedespărţiţii Athos, Porthos şi Aramis. La vremea aceea cardinalul Richelieu interzise duelurile, ceea ce însă nu le făcea mai rare, ci poate mai discrete. Primejdioasa confruntare se dovedeşte începutul unei trainice prietenii: surprinşi de gărzile cardinalului (cu care muşchetarii, gărzile regelui, se aflau în permanentă duşmănie), cei patru se unesc şi îşi înfruntă curajos adversarii. Faptul că trei muşchetari, dintre care unul deja grav rănit, însoţiţi de un tânăr neexperimentat, „un copil”, au reuşit să îi înfrângă pe cinci dintre cei mai de seamă soldaţi ai cardinalului, ajunse până la urechile încântate ale regelui. Pentru d’Artagnan acesta este începutul unei faime de invidiat.

[modifică] Eghileţii reginei

Ocazia unor noi fapte eroice nu se lasă aşteptată. Gazda lui d’Artagnan, fricosul domn Bonacieux, îl roagă pe acesta să-i găsească soţia, o slujitoare apropiată a reginei, răpită, pare-se, de oamenii cardinalului. Intriga pare a fi una politică. Cardinalul urmăreşte să slăbească puterea Angliei lovind într-unul din cei mai importanţi oameni ai ei, ducele de Buckingham. Aflând de dragostea pasionată pe care acesta i-o poartă reginei Franţei, Ana de Austria, cardinalul pusese să fie ticluită o scrisoare ca din partea acesteia pentru a-l ademeni la Paris şi a-l captura. Regina însă aflase de complot şi încerca să-l dejoace. Răpirea doamnei Bonacieux nu pare a fi străină de această urzeală. Tânăra femeie reuşeşte să scape singură de răpitorii ei, dar casa ei fiind supravegheată, e din nou prinsă. E rândul lui d’Artagnan să o salveze şi o face tocmai la timp pentru ca aceasta să-l poată conduce într-un ascuns la palat pe omul cel mai căutat din acele zile: ducele de Buckingham. Planul cardinalului de a o compromite pe regină în ochii regelui nu este însă cu totul pierdut, Richelieu ştiind că ducele s-a întors în Anglia ducând drept amintire eghileţii cu diamante ai reginei. Richelieu îl convinge aşadar pe rege să organizeze o serbare şi-l îndeamnă să-şi poftească soţia împodobită cu eghileţii buclucaşi. Pentru a fi sigur de izbânda, o însărcinează pe o frumoasă slujitoare, Milady, să îi fure ducelui două diamante. Răgazul pe care-l are regina pentru a cere înapoi podoaba e foarte scurt şi nici ni ştie la cine să apeleze. Supus farmecelor doamnei Bonacieux, d’Artagnan va lua asupră-i dificila misiune. Graţie ajutorului lui Athos, Porthos şi Aramis, care rămân pe rând în urmă pentru a dejuca perfidele capcane care le-au fost presărate pe drum, d’Artagnan ajunge la ţărmul Franţei. Cum însă nu are permis de trecere în Anglia şi cardinalul a emis deja un ordin în privinţa aceasta, îndrăzneţul se va bate cu chiar trimisul cardinalului, contele de Wardes, şi-i va lua acestuia biletul de trecere. Drumul spre Londra îi e astfel deschis şi-şi îndeplineşte misiunea cu succes. Însă când să se bucure în sfârşit de mulţumirile promise de doamna Bonacieux, aceasta e din nou răpită, de data aceasta fără urmă.

[modifică] Răzbunări ş împliniri

Pentru că-i cunoscuse taina, Milady, jură să se răzbune pe d’Artagnan. Mai mult, ea se arată un duşman de temut nu numai pentru d’Artagnan: se află peste tot şi ameninţă în toate părţile. De ultima ei misiune, încredinţată chiar de către cardinal, află întâmplător şi cei trei muşchetari: trebuie să aranjeze uciderea ducelui de Buckingham. Negăsind loc mai bun de sfat decât în bastionul Saint-Gervais, la o palmă de asediaţii din La Rochelle, aceştia rezistă atacurilor mai mult de o oră, timpul necesar pentru a lua o hotărâre. Îi scriu lordului de Winter pentru a o împiedica pe Milady să-şi ducă planul la bun sfârşit. Luată pe sus chiar înainte de a pune piciorul pe ţărmul englez şi întemniţată de chiar cumnatul ei, reuşeşte să-l convingă pe gardianul său că e nevinovată. Mai mult, descoperind în el un fanatic protestant, îi înşiră tot felul de minciuni menite a-l aţâţa împotriva celui pe care protestanţii oricum nu-l iubeau: ducele de Buckingham. Orbit de patimă, Felton se transformă din cerberul lui Milady în unealta ei şi-l asasinează pe duce. Întoarsă în Franţa, are ordin să aştepte poruncile cardinalului în mănăstirea Carmelitelor. Tot aici e ascunsă şi doamna Bonacieux, şi Milady îşi pregăteşte o cruntă revanşă. Însă cum d’Artagnan şi prietenii săi tocmai sosesc pentru a o lua cu ei pe doamna Bonacieux, Milady nu mai are timp să-şi savureze pe îndelete răzbunarea. O otrăveşte în grabă şi fuge. Doamna Bonacieux abia apucă să-şi vadă iubitul şi moare în braţele lui. Milady nu are timp să se bucure prea mult de izbânda. E prinsă de cei patru prieteni cărora le se adaugă lordul de Winter şi un călău tocmit de Athos, şi e judecată. Acum ies la iveală toate crimele ei. E osândită la moarte, iar călăul o execută fără întârziere. Cât despre celelalte personaje … Făcut muschetar încă de după isprava din bastionul Saint-Gervais, d’Artagnan va fi înaintat curând locotenent. Athos va mai lupta o vreme, apoi se va retrage în viaţa pe care o părăsise din tinereţe. În ce-i priveşte pe Porthos şi Aramis, se vor retrage şi ei din slujba de muşchetar, unul pentru a se căsători cu o bogată văduvă, altul pentru a îmbrăţişa viaţa monahală.

[modifică] Eroism, fanfaronadă şi umor

Prin Cei trei muşchetari Dumas creează un roman de aventuri de succes, de factură romantică, îmbogăţit cu toate „ingredientele” care puteau face reţeta celebră: mizează pe un erou excepţional, îndrăzneţ şi dornic de peripeţii, îi oferă evenimente spectaculoase, periculoase, lasă să alterneze scene de luptă cu unele de dragoste. Intriga este clară, bazată pe scheme antitetice: regelui i se opune cardinalul, muşchetarilor domnului de Tréville gărzile lui Richelieu, lui Milady, doamna Bonacieux etc. Ceea ce dă farmec şi individualizează naraţiunea lui Dumas este stilul simplu, nepreţios (chiar dacă uneori cam dezlânat) şi mai ales plin de umor. În fond, nu conţinutul eroic conferă romanului originalitatea sa; tradiţia relatării exaltate a faptelor de vitejie e regăsită în forme destul de asemănătoare încă în literatura Evului Mediu ori a perioadei clasice: e cazul acelor eroi ca Roland ori Cidul. Pentru romanticul Dumas însă eroismul nu mai cadrează cu seriozitatea. Serioase şi mereu încruntate sunt personajele care intră pe schema eroului negativ: Cardinalul şi gărzile sale, Milady (al cărei zâmbet, dacă nu e de răzbunare, e unul prefăcut), domnul Bonacieux. Umorul e semnul inteligenţei superioare, iar muşchetarii lui Dumas ştiu să şarjeze cu şi spada şi cu vorba. De altfel, eroii par a se contamina de simţul umorului de la naratorul însuşi, care nu o dată îşi atinge ironic personajele: Porthos, uşor fanfaron, preferă să inventeze poveşti cu lupte nemaivăzute şi ducese îndrăgostite decât să-şi mărturisească înfrângerea ori interesul pentru vreo femeie de rând; Aramis cel pios vrea să se călugărească de câte ori întârzie scrisorile iubitei; în sfârşit, tânărul d’Artagnan, pornit din Tarbes să cucerească lumea şi părând „o copie credincioasă a eroului lui Cervantes” devine sub zâmbetul naratorului chiar „concurentul domnului de Tréville”.

Muşchetarii lui Dumas rămân totuşi construiţi pe un model etic: e un model pe care trebuie să-l recunoaştem în acel cod al onoarei căruia nici unul nu i se sustrage; în felul acesta trebuie înţelese duelările după tipic, ritualurile adresărilor ceremonioase între gentilomi, respectul cuvântului dat, ca şi promisiunile făcute către sine, nepăsarea faţă de moarte şi nu în ultimul rând fidelitatea faţă de suveran. E un cod cu valoare absolută, dar peste care se aşează, înlăturându-i asprimea, libertatea poznaşă a personajului. Pentru Dumas, eroismul nu mai e unul sublim, ci unul simpatic.

[modifică] Filme

[modifică] Trivia

Motto-ul celor trei muşchetari este renumitul "Toţi pentru unul, unul pentru toţi!"

Numele iniţial al personajului principal a fost Nathaniel d'Artagnan. Dar Dumas nu era prea mulţumit de acesta, şi a cerut sugestii celor de la Le Siècle. Jacques-Henri Lartigue a propus ideea renunţării la prenumele "Nathaniel", pentru a rămâne doar "d'Artagnan".