1984 (carte)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
1984 este un roman politic scris de George Orwell.
Iniţial a fost publicat de Martin Secker & Warburg, London, în 1949. Prima ediţie paperback (populară) a apărut la Penguin Books, Harmondsworth, în 1954. De atunci s-a retipărit de 26 de ori.
Cuprins |
[modifică] Subiectul romanului
1984 este titlul unui roman politic scris de George Orwell. Iniţial a fost publicat de Martin Secker & Warburg, London, în 1949. Prima ediţie paperback (populară) a apărut la Penguin Books, Harmondsworth, în 1954. De atunci s-a retipărit de 26 de ori.
Romanul lui George Orwell, editat în 1949, deşi receptat de foarte mulţi – încă de pe atunci – ca un semnal de alarmă, rămâne şi acum departe de a fi doar o utopie învechită, mai mult, există voci care afirmă că, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual. Paradoxal poate, Statele Unite ale Americii sunt date ca fiind unul dintre exemplele cele mai concludente, iar argumente în acest sens pot fi găsite (Jimi Hendrix închis după Woodstock-ul din ’69 pentru că – sub formă de protest faţă de intervenţia Americii în Vietnam – a cântat imnul naţional al USA, suprapunând peste, sunete care mimau zborul avioanelor de război, al armelor şi exploziilor. Un alt exemplu este cazul lui Michael Cimino, ale cărui filme au fost interzise în America după ce a regizat (în 1978) “The Deer Hunter” – cunoscut la noi cu titlul de „Vânătorul de cerbi”).
Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în acelaşi timp, tu nu poţi face nimic fără ca el să ştie: te supraveghează clipă de clipă.
În afară de afişele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituţiilor, panourile, mai există şi tele-ecranele, care neîncetat transmit şi receptează simultan sunete şi imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit.
Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci şi în mod direct, prin membrii unor instituţii specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliţie, zburând în elicoptere la mică înălţime „îşi bagă nasul prin casele oamenilor”, şi, mult mai de temut: Poliţia Gândirii.
Aşa cum se întâmplă şi în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946) valorile sunt răsturnate:
Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranţa este putere
- (vezi A.Huxley – A Brave New World soma – pastilele pentru visare, uitare)
Paralela cu Huxley poate continua şi cu referire la modul în care se încearcă eliminarea sentimentelor – cel puţin a celor pozitive. (Unul dintre multele exemple ar fi acela că Orwell vorbeşte despre „Liga Tineretului Anti-sex”, iar în romanul lui Huxley – apărut zece ani mai târziu, în 1958 – copiii nu se năşteau pe cale naturală, ci prin clonare).
Pentru un mai bun control al minţii (celorlalţi) până şi limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acţiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filosofiei minţii, şi filosofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziţia lui Orwell este evidentă: el porneşte de la presupoziţia care infirmă ipoteza posibilităţii de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumuseţea desfiinţării cuvintelor? Tu nu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă Libertatea este sclavie, când însuşi conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell – 1984, pp. 74, 75)
În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărţile proaste (scrise de maşini), filmele de aceeaşi factură, au rolul de a menţine nivelul de educaţie şi de inteligenţă cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.
Tot în prima parte a cărţii, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să ţină un jurnal (deşi ştie că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, şi este (într-o oarecare măsură) conştient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalţi – indiferent că aceştia îmbrăţişează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de nemulţumire.
Deşi Winston e diferit de majoritatea celorlalţi, viaţa pe care este obligat să o trăiască îşi lasă o amprentă puternică şi asupra personalităţii lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate şi „un braţ de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat şi aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură şi să ţipe că n-ar fi trebuit să arate aşa ceva, nu de faţă cu copiii” au fost scoşi din sală, însă probabil că nu au păţit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toţi în afara prolilor) ar fi fost cu siguranţă omorâţi, iar existenţa lor ştearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalţi.
Zilnic, la ora unsprezece, toţi oamenii – inclusiv cei care ocupă funcţii destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – îşi întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniţi de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar şi Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând iniţial aceeaşi adversitate împărtăşită de ceilalţi, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă) surprinzându-se în final că strigă cu ură şi gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât şi menţinerea trează a atenţiei asupra inamicului (intern: Goldstein, şi extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-şi proteja poporul.
Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înţeles că el nici măcar nu ar exista) dar se tot vorbeşte despre organizaţia lui secretă şi misterioasă, Frăţia, la fel de vicleană şi de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărţii lui Ernesto Sábato, Despre eroi şi morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliţia Gândirii, cât şi pentru a arunca vina asupra unui singur duşman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalţi fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic şi viclean.
Relevant este şi pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepţi înflăcăraţi ai Partidului şi ai practicilor drastice şi violente exercitate de Poliţia Gândirii (urmând, mai târziu, să-şi denunţe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spaţiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenţie temei educaţiei.
În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărţii – una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:
„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
În funcţie de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, şi fiind cu desăvârşire uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul duşmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câţiva ani între Eurasia şi Estasia , dar totul ca şi cum alianţa, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veşnicie, fiind neschimbate şi imposibil de schimbat vreodată.
Despre perioada de dinainte de revoluţie – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, şi nici nu poate şti cât e adevăr şi cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele şi cărţile de istorie. E „ca o ecuaţie cu două necunoscute”.
Exasperantă e şi sărăcia, care generează mizerie şi boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.
„Dacă există vreo speranţă ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-şi o experienţă sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei) nu erau îndoctrinaţi, nici supravegheaţi („Prolii şi animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie şi sărăcie îngrozitoare, nefiind conştienţi de forţa lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândeşte Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheaţi, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, şi nici măcar nu pot avea încredere pentru a-şi exprima – eventualele – păreri neortodoxe.
Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca şi în Sărbătoarea Ţapului, unde Mario Vargas Llosa vorbeşte despre regimul Trujilio din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou ăn scaun şi faţa lui cenuşie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneţi Sefule? Dumnezeu mi-e martor… Ştiu bine că nu – îl linişti Trujillo. Şi de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face şi de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Ştii bine că dacă mă furi şi te descopăr că m-ai furat, te-aş da pe mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar aşeza pe Tron şi te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini, Chestiile astea sunt pe placul imaginaţiei înfierbântate a sefului SIM şi a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Şi de-asta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, şefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali şi eficienţi, de-asta au prosperat şi şi-au înmulţit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o ţară modernă şi prosperă. Ai înţeles? Perfect Sefule – tresări încă o dată Constituţionalistul Beţivan. Aveţi perfectă dreptate. În schimb – continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Şi ai fura şi mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparţine statului. Atunci chiar că ţi-ai umple buzunarele”) (pp. 144-145).
În finalul primei părţi (dintre cele trei în care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când şi-a spus că aceştia ar fi singura speranţă. De reţinut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deşi lucid într-o mai mare măsură decât mulţi dintre cei printre care trăia, îşi pierduse şi el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile şi sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenţia lui – ca şi un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbaţi care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câştig declarate oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenţia le era oarecum distrasă de la mizeria şi neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracţii ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină şi articole pornografice editate şi distribuite în acest scop de Partid).
Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, îşi cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanţă decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranţă perioada de dinainte de Revoluţie, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să obţină răspunsuri la multele întrebări pe care şi le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuţiei cu bătrânul – e aceea că puţinii oameni rămaşi în viaţă care să fi cunoscut istoria şi altfel decât din actualele manuale şcolare – erau prea senili pentru a-l putea lămuri.
Partea a doua a cărţii începe cu prefigurarea unei poveşti de dragoste dintre Winston şi Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta iniţial de spionaj din partea Poliţiei Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bileţel cu mesajul „Te iubesc” şi cu care reuşeşte chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheaţi.
Aşa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal: Ajunşi într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotriveşte deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-şi poate defini vreo senzaţie fizică; îşi dă seama de atingere şi atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere şi mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorinţă fizică” (Orwell, 1984, pag. 154).
Acesta era şi unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te regulezi, îţi consumi energia şi pe urmă te simţi fericit şi ţi se rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Şi dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria faţă de Partid, după cum se spunea în şcoli) şi permisă doar între soţ şi soţie (cu toate că se tolerează parţial şi sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă şi cu instituţia familiei. Ea este permisă, chiar încurajată – de asemenea dragostea părinţilor faţă de copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor şi învăţaţi să-i spioneze şi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un auxiliar al Poliţiei Gândirii, o metodă prin care tot omul trăieşte, zi şi noapte, înconjurat de nişte turnători care-i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).
Winston şi Julia nu rezistă tentaţiei de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheaţi de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci.
La scurt timp după, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenţionează să-i împrumute ultima ediţie a Dicţionarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură ca Frăţia există, este activă, şi-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuşi. (Cartea Teorie şi practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).
La scurt timp după, Julia şi Winston sunt arestaţi de Poliţia Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deşi nu foarte uşor – în faţa torturilor, căzând şi fizic şi psihic. Anchetatorul principal este O’Brien însuşi, care-i mărturiseşte că de şapte ani îl avea sub observaţie, că el însuşi împreună cu alţi câţiva membrii ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui E. Goldstein, şi că atât puterea cât şi exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură – crime reale şi imaginare, cei arestaţi, fără excepţie, ajung sa accepte la nivel raţional ideologia Partidului, iar în final, chiar şi sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate – devenind pe deplin ortodoxe.
Până la urmă, atât Winston cât şi Julia sunt vindecaţi şi eliberaţi; după un timp ei se şi reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieşiţi din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenţilor Poliţiei Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston are un serviciu mult mai bine plătit şi timp liber mai mult. În final el se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunţării unei mari victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloşie făcuse, şi ce pierdere fusese pentru el să nu înţeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpăţânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!” (idem, pag. 365).
[modifică] Câteva concepte cheie ale romanului O mie noua sute optzeci şi patru
[modifică] Structura de clasă
- Fratele cel Mare
„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” (idem, pag. 258).
Este mai uşor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea şi imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranţă că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii iniţiali ai revoluţiei, însă luase naştere odată cu Partidul, şi nu va muri niciodată (cel puţin atât cât Partidul va continua să existe).
E. Goldstein fusese – poate – unul dintre primii membrii ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea liberală, şi de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, şi să fie pură invenţie a Partidului. Cert este însă că Emanuel Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ţinta furiei şi a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată şi o unealtă a Partidului, care, neoficial, şi păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti” (idem, pag. 329).
Partidul Interior – sub două procente din populaţia Oceaniei (adică şase milioane de membrii) – constituie clasa cea mai înaltă a societăţii. Cei privilegiaţi din punct de vedere a condiţiilor de viaţă, dar, în primul rând, cei care deţin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face după criteriul eredităţii, ci în funcţie de rezultatul unui examen care se susţine la şaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, şi nici favorizaţi în funcţie de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-şi perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuşi. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi” (idem, pag. 260).
- Partidul Exterior
„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia” (idem, pag. 258).
Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populaţia Oceaniei, reprezentând un fel de clasă de mijloc a societăţii. Membrii Partidului Exterior – în general funcţionari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior, şi ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceştia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, şi veşnic în atenţia Poliţiei Gândirii.
Prolii (cei de jos), aproape optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, sunt în mare parte analfabeţi şi îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conştienţi de forţa lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheaţi, ori prea aspru pedepsiţi atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale) Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, şi anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere” (idem, pag. 260).
[modifică] Ministerele Oceaniei
În număr de patru, ministerele Oceaniei – toate cu sediul în Londra – sunt, după cum urmează:
- Ministerul Păcii (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul).
- Ministerul Adevărului (responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura şi filmele distribuite membrilor Partidului şi proletariatului.
- Ministerul Abundenţei (cel care raţionalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, ţigări, alcool, până la şireturi de pantofi şi lame de bărbierit).
- Ministerul Iubirii – de care tine şi Poliţia Gândirii (în atribuţiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră şi torturile fizice şi psihice în urma cărora, toţi cei arestaţi mărturisesc crimele (reale şi imaginare), unii sunt împuşcaţi, insă, fără excepţie, toţi sunt vindecaţi).
[modifică] Războiul
Cele trei mari puteri: Oceania, Eurasia şi Estasia sunt mult prea echilibrate ca forţă pentru a se putea pune problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure). În plus, economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici motivaţia financiară nu mai există. „Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul maşinii fără a ridica nivelul de trai. […] Într-o lume în care fiecare ar fi muncit puţine ore pe zi, ar fi posedat o maşină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă, şi poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă decât bazată pe sărăcie şi ignoranţă. […] esenţa războiului constă în distrugere.” (pag. 233-236)
[modifică] Nouvorba
„Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepţiei despre lume şi obiceiurile mentale proprii adepţilor devotaţi ai SOCENG-ului, ci, în acelaşi timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenţia este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă faţă de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.” (pag.368)
Derivată din Engleză, şi devenită limba oficială în Oceania, Nouvorba se împarte în trei categorii de cuvinte, categorii diferenţiate pe baza modului de formare a cuvintelor:
- Vocabularul A conţine cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor iniţială din limba engleză, însă sensul lor este foarte strict delimitat; de exemplu, cuvântul lovitură descrie impactul fizic dintre două corpuri, şi în nici un caz nu poate fi inclus în expresii de genul „lovitură de stat”, ori „lovitură cu bătaie lungă” – referitor la o idee, atitudine, etc.
- Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, în marea lor majoritate fiind compuse prin alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel puţin total diferit; în mai toate cazurile, cuvintele care fac parte din Vocabularul B, au cel puţin două sensuri, care diferă în funcţie de atitudinea pe care o ai faţă de interlocutor: de exemplu, a macavorbi – are sens laudativ atunci când expresia este asociată unei persoane cu gândire ortodoxă, şi acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o lungă înşiruire de cuvinte prin care să nu se afirme absolut nimic. Mai toate cuvintele din această categorie se subordonează conceptului de dublugândit.
- Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice şi ştiinţifice, fiind – ca număr de cuvinte – mai redus decât celelalte două.
[modifică] Dublugânditul
Cuvântul din Nouvorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit, este albnegru, şi „reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc, şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii, dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu a-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăţie.” (pag.265)
[modifică] Bibliografie
- George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Iaşi, Polirom, 2002.
