Alexander Fleming

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alexander Fleming

Sir Alexander Fleming (n. 6 august 1881 Lochfield, Scoţia - d.11 martie 1955) a fost bacteriolog scoţian, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicină pe anul 1945 împreună cu Ernst Boris Chain şi Sir Howard Walter Florey. În anul 1929 a descoperit penicilina produsă de culturile unui mucegai. Cercetările au fost reluate în 1939 de un colectiv de la Oxford. În 1940, Fleming, doi biochimişti englezi - Ernest Boris Chain şi Norman George Heatley - şi un medic australian - Howard Walter Florey - au izolat şi preparat în stare purificată şi concentrată penicilina, una din marile realizări ale omenirii. A avut lucrări privind lizozimul ca element bacteriolitic prezent în ţesuturi şi secreţii.

[modifică] Date biogragice

Alexander Fleming s-a născut pe 6 august 1881 în satul scoţian Lochfield. Părinţii lui, Grace Morton şi Hugh Fleming erau agricultori şi nu aparţineau oamenilor înstăriţi.

La 14 ani, Fleming locuia în Londra, unde devine premiantul Polytechnic School of Regent Street. În 1901 a fost adus la St. Mary's Hospital Medical School din Paddington. Are posibilitatea continuării studiilor graţie unei mici moşteniri primite de la un unchi de-al său. Fleming termină studiile cu rezultate deosebite în anul 1906, iar doi ani mai târziu obţine Medalia Cheadley pentru lucrarea "Infecţia bacteriană acută". În 1909 primeşte diploma de medic chirurg specialist.
Aprecierea de care se bucura îi asigură lui Fleming un loc în colectivul ştiinţific al profesorului Almroth Wright, specialist în domeniul patologiei şi pionier în domeniul imunologiei. Sub îndrumarea acestui profesor, Alexander Fleming efectuează cercetări asupra leprei şi ciumei, şi a altor boli, dar, din lipsa voluntarilor pe care să experimenteze, testează vaccinurile pe el şi pe familia sa.
Observând modul în care rănile soldaţilor din primul război mondial sunt pansate, Fleming a constatat că mijloacele folosite atunci pentru dezinfectarea şi curăţirea rănilor provocau adesea urmări mult mai grave.
Analizând problema împreună cu profesorul Wright, cei doi specialişti au ajuns la concluzia că aceste mijloace reduc capacitatea naturală de apărare a organismului. Trebuia să găsească un dezinfectant care să nu slăbească sistemul imunitar al pacientului. Fleming a început din nou să studieze bacteriile şi a continuat lucrările începute anterior. Soarta a vrut ca, în anul 1928, omul de ştiinţă să plece în vacanţă, lăsând în laboratorul său o lamelă normală Petri cu o tulpină de bacterie cultivată pe ea, care provoca, printre altele, abcese. Când s-a întors, lamela era acoperită de mucegai iar toate bacteriile dispăruseră. Acest mucegai este Penicillium Notatum - de unde şi numele penicilinei.
Trebuie precizat faptul că Fleming a fost bucuros de publicarea lucrării cu privire la descoperirea făcută. Ştia că penicilina este mai eficientă decât fenolul, dar abia ulterior savanţii britanici Florey şi Chain au folosit-o pentru tratarea infecţiilor. Întâmplător, au ajuns la rezultatele cercetărilor lui Fleming şi la mostra lui de mucegai, care, din fericire, s-a păstrat în stare bună. În timpul celui de al doilea război mondial au folosit medicamentul pe scară mică, deoarece obţinerea substanţei erea foarte costisitoare.
În timpul atacurilor aeriene asupra Londrei au cultivat penicilina în toate vasele accesibile. Florey şi Chain i-au informat pe americani despre studiile efectuate şi despre efectele pelicilinei. Producţia propriu-zisă, pe scară largă a pelicilinei, a fost începută de către Statele Unite ale Americii. Florey, Chain şi Fleming au primit Premiul Nobel pentru medicină, pentru descoperirea penicilinei, în anul 1945.
Aşadar, aportul lui Fleming la descoperirea penicilinei a fost foarte importantă, dar nu i se poate atribui în totalitate meritul. În schimb, cu siguranţă, el a descoperit singur, în anul 1921, o altă substanţă, o enzimă naturală care distruge bacteriile - lizozim. În cazul lizozimului, descoperirea a survenit în urma cercetărilor efectuate asupra propriilor mucozităţi. Această substanţă apare în secreţiile omului şi în afara organismului uman şi are proprietăţi antibacteriene. Din păcate, şi în acest caz, Fleming nu a reuşit să separe această substanţă. Din nou s-a limitat la publicarea rezultatelor cercetării sale. Lizozimul a fost extras de către alt savant.
Alexander Fleming a fost foarte apreciat în Anglia, până la sfârşitul vieţii, pentru descoperirea sa. În anul 1944, lui Fleming i s-a acordat distincţia de Sir, iar un an mai târziu a devenit membru al Royal British Society.
A fost căsătorit de două ori, având un fiu cu prima soţie, Sarah McElroy. Cea de-a doua soţie, Amalia Voureka Coutsouris, era originară din Grecia şi avea profesia debacteriolog.
Fleming a murit la 11 martie 1955, în urma unei puternice răceli şi a refuzului ajutorului medical specializat. Febra ridicată şi slăbiciunea organismului au provocat decesul său. A fost îngropat alături de lordul Nelson, la catedrala St. Paul's.