Primul conciliu de la Constantinopol
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol - sau Primul conciliu de la Constantinopol - a fost convocat de către împăraţii Garţian şi Theodosius I pentru a se lua măsuri împotriva arienilor şi pentru a se judeca cazul episcopului Constantinopolului, Maximus Cynic.
Lucrările, la care au luat parte 150 de episcopi, au fost conduse de Melentie al Antiohiei, de Grigore de Nazians al Constantinopolului şi de Nectarie.
Lucrările sinodului au fost materializate în lucrarea doctrinară "tomos kai anathematismos engraphos" (raport şi anateme), din care însă nu a rămas nici un exemplar. Din acest motiv, datele prezentate aici se bazează pe scrisoarea sinodală elaborată în anul 382 la Constantinopol, care expune pe scurt doctrinele elaborate (cosubstanţialitatea şi coeternitatea celor Trei Persoane ale lui Dumnezeu şi umanitatea Fiului întrupat).
În timpul acestui Sinod s-a completat Crezul de la Niceea. Deşi acest lucru nu reiese din scrisoare, el este atestat de către Sinosul III ecumenic de la Calcedon. În versiunea elaborată la acest sinod ecumenic se pune accent pe concepţia Trinitară, afirmându-se că Duhul Sfânt este Dumnezeu la fel cum şi Tatăl şi Fiul sunt: "Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Proroci".
Canoanele elaborate s-au referit la :
- Reafirmarea validităţii Crezului de la Niceea şi la anatemizarea lui Arie şi a sectelor sale (canonul 1) ;
- Limitarea autorităţii episcopilor la teritoriile de care răspund (canonul 2);
- Privilegiile episcopului Constantinopolului sunt ridicate până la a le urma pe cele ale episcopului Romei (canonul 3);
- Maximus nu poate fi episcop şi nu poate hirotonisi clerici (canonul 4);
- Se arată similitudinea de credinţă cu cei din Vest privind mărturisirea Unui singur Dumnezeu Treimic format din Tatăl, din Fiul şi din Duhul Sfânt (canonul 5);
- Definirea unei proceduri corecte de tratare a acuzaţiilor aduse episcopilor, astfel încât să se menţină reputaţia clerului şi liniştea bisericii. Procedura delimitează acuzaţiile de natură eclezială de cele de altă natură şi admite ca acuzele să poată fi formulate în faţa bisericii doar pe motive ce ţin de biserică şi doar de către de persoane care nu sunt eretici, nu au fost excomunicate şi nu sunt ele însele sub acuzaţie, doar pe bază de probe, numai în faţa unui sinod şi numai dacă declară scris că sunt gata să primească pedepse echivalente dacă se va dovedi că au prezentat false acuzaţii (canonul 6);
- Descrierea procedurilor de primire a ereticilor în rândurile bisericii şi a condiţiilor în care ele se aplică, funcţie de sectele din care au provenit (canonul 7).
- Probleme specifice acelei perioade (schisma lui Melentie, situaţia clericilor catari, etc.).
