Juan Ramón Jiménez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Juan Ramón Jiménez (n. 24 decembrie 1881 – d. 29 mai 1958) a fost poet şi eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956.

Cuprins

1 Motivaţia Juriului Nobel
2 Date biografice
3 Bibliografie selectivă
4 Legături externe

[modifică] Motivaţia Juriului Nobel

"pentru poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate şi de puritate artistică."

[modifică] Date biografice

Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocaţie precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Rubén Dario îl elogiază p[entru "suavitatea melancolică" a versurilor sale, care trezesc "dorul de imposibil", şi îi sugerează titlul unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturităţii, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujeşte cu o fervoare mistică. A trăit prin şi pentru poezie, dăruit cu totală devoţiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:

"Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existenţă."

Timp de peste jumatate de secol, cât se desfăşoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generaţii de poeţi - de la modernismul începutului de veac până la şcolile de avangardă - scriitorul venerat, poetul prin excelenţă, "maestrul indiscutabil" , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.

Într-o schiţă auto biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente şi stări sufleteşti care stau la originea operelor sale: " Miros de tămâie şi de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopţile cu lună se transformă în Arii triste"; o lungă şedere în munţii Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuieşte Jurnalul intim şi Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viaţa mea". Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de "oboseală, frig şi gânduri de sinucidere". O gravă depresie nervoasă, care-l va însoţi cu intermitenţe toată viaţa, îl sileşte să rămână câţiva ani în sanatorii, la Madrid şi în sudul Franţei. După o călătorie prin Franţa şi Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero şi eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne douăzeci şi cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei şi oarecum la marginea vieţii literare, căci viaţa lui de izolare mândră şi concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere, duce o existenţă "singurătate şi meditaţie", în compania "trandafirului de argint al experienţei proaspete", într-o "indiferenţă absolută pentru aspectul practic al vieţii", şi "hrănindu-se numai cu frumuseţe".

În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viaţa sa : în urma unei călătorii în Statele Unite ale Americii, se căsătoreşte cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare nepreţuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului şi devine profesor de literatură spaniolă la diferite universităţi din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1958, în Puerto Rico.

[modifică] Bibliografie selectivă

Almas de violeta (Suflete de violetă) - (1900)
Rimas (Rime) - (1902)
Arias tristes (Arii triste) - (1903)
Jardines lejanos (Grădini îndepărtate) - (1904)
Elejías puras (Elegii pure) - (1908)
Baladas de primavera (Balade de primăvară) - (1910)
La soledad sonora (Singurătatea sonoră) - (1911)
Pastorales (Pastorale) - (1911)
Diario de un poeta recién casado (Jurnalul unui poet de curând căsătorit) (1917)
Sonetos espirituales (Sonete spirituale) - (1917)
Platero y yo (Platero şi eu) - (1917)
Eternidades (Eternitate) - (1918)
Piedra y cielo (Piatră şi cer) - (1919)
Belleza (Frumuseţe) - (1923)
Españoles de tres mundos - (1942)
Animal de fondo (Animal de fund) - (1949)