Gestaltism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 Acest articol trebuie pus în formatul standard conform manualului de stil.
Eticheta aceasta trebuie ştearsă la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna februarie 2006.

Gestaltism, Termen ce desemna, iniţial, o şcoală de psihologie din secolul XX, care a furnizat fundamentele studiului modern al percepţie şi care a fost preluat şi de studiile literare. Preceptele G., formulate ca o reacţie împotriva orientării atomizate din teoriile ce i-au precedat, subliniază faptul că întregul este întotdeauna mai mare decît părţile din care este alcătuit şi că atributele acestuia nu sînt deductibile din analiza părţilor, luate separat. G. a debutat la sfîrşitul secolului XIX în Austria şi sudul Germaniei, ca o mişcare de protest împotriva şcolii asociaţioniste şi a şcolii structurale, cea care recomanda descompunerea realităţii şi experienţei în elemente atomizate. G. propunea în locul atomizării metoda fenomenologică. Această metodă, cu o tradiţie în cultura germană, ajungînd pînă la studiile lui Goethe, implică descrierea experienţei psihologice directe, fără să restricţioneze în nici un fel descrierea. G. a constituit o încercare de a adăuga o dimensiune umanistă la ceea ce a fost considerat doar studiul ştiinţific al vieţii mentale. G. a căutat să descrie calităţile formei, sensului şi valorii, pe care ceilalţi psihologi fie le-au ignorat, fie au considerat că se situează în afara graniţelor ştiinţei.

Psihologul Max Wertheimer a publicat în 1912 o lucrare, considerată a marca naşterea G. În ea raporta rezultatele unui studiu experimental, efectuat în Frankfurt, alături de alţi doi colegi, Wolfgang Köhler şi Kurt Koffka; cei trei care vor forma nucleul şcolii G. în următoarele decenii. Primele cercetări vizau aria percepţiei, în mod particular a organizării percepţiei vizuale, clarificată cu ajutorul unui fenomen al iluziei. O iluzie perceptuală, care a furnizat un mare ajutor teoriei G., a fost aşa numitul fenomen phi, o iluzie a mişcării aparente, botezat astfel după ce a fost descris în 1912 de Wertheimer.

Fenomenul phi este o iluzie vizuală în care obiecte statice înfăţişate în succesiune rapidă par că se mişcă prin transcenderea pragului la care fiecare poate fi perceput separat( acelaşi fenomen care stă la baza iluziei ce a produs filmele artistice). Efectul fenomenului phi era aparent inexplicabil pornind de la presupoziţia mai veche că senzaţiile experienţei perceptuale sînt într-un raport de unu la unu cu stimuli fizici. Mişcarea percepută e o experienţă în emergenţă, ce nu e prezentă în stimuli luaţi separat ci depinde chiar de caracteristicile relaţionale ale acestora. Sistemul nervos al observatorului şi percepţia acestuia nu înregistrează semnalele fizice unul după altul. Mai curînd, organizarea neuronală, ca şi experienţa perceptulă prind viaţă imediat ca un cîmp integral, dar care conţine totuşi părţi diferenţiate.

În studiile mai tîrzii acest principiu a fost formulat sub denumirea de legea Prägnanz: Deşi s-a intenţionat ca teoria G.să aibă aplicabilitate generală, datele ei au fost deduse exclusiv din observaţii efectuate asupra percepţiei. În mod convenţional, ne referim la ele sub denumirea de principii G. ale organizării perceptuale. Tema cea mai importantă a acestei teorii este că stimularea este percepută în termeni organizaţi sau configuraţionali. Patternul precede elementele sale componente şi structura are proprietăţi ce nu sînt moştenite de la acestea. Cineva care nu poate percepe puncte, poate în schimb zări uşor o linie punctată. Această noţiune a fost capturată într-o frază folosită adesea pentru a caracteriza G.: "Întregul este mai mare decît suma părţilor.

Principiul cel mai general, cel cunoscut sub numele de Prägnanz, statueză faptul că o configuraţie perceptulaă particulară obţinută dintr-o mulţime foarte mare de configuraţii potenţiale, va fi bună dacă toate condiţiile vor fi bune. Din nefericire, legea nu defineşte o configuraţie “bună” sau rea, deşi cîteva trăsături ale unei configuraţii bune sînt menţionate, între acestea figurînd simplitatea, stabilitatea, regularitatea, simetria, continuitatea, şi unitatea. Ce se întîmplă cînd aceste proprietăţi ale figurilor intră în conflict, putem însă defini doar într-un mod empiric. Elaborările ulterioare ale noilor teorii s-au întins pe cîteva decenii. Wertheimer, Köhler, Koffka, şi urmaşii lor au extins metoda G. în alte arii ale percepţiei, rezolvării de probleme, învăţării, şi gîndirii. Principiile G. au fost ulterior aplicate motivaţiei, psihologiei sociale, şi personalităţii de Kurt Lewin, şi esteticii sau chiar a comportamentului economic. Wertheimer a demonstrat faptul că G. paote fi folosit pentru a clarifica anumite concepte din etică, din domeniul comportamentului politic sau a naturii adevărului. Tradiţia G. a continuat prin intermediul investigaţiilor perceptuale efectuate în SUA de cercetători ca Rudolf Arnheim şi Hans Wallach.

În estetică şi teoria literară G. a avut un impact deosebit în secolul al XX-lea. Influenţa G. e vizibilă în tratatul de estetică vizuală cum ar fi Arta şi percepţia vizuală (1954), a lui Rudolf Arnheim care explorează semnificaţia G. ca principiu de bază pentru felul în care noi înţelegem un tablou. Cu toate că accentul pus pe cercetarea bunului G., nu putem spune că aceasta a vizat toate aspectele problemei. Pentru că teoriile şi oservaţiile G. care au dat rezultate extraordinare cînd au fost aplicate muzicii şi picturii, pot fi aplicate în cîmpul literaturii cu rezultate artificiale şi deloc and semnificative. Mai mult, este imposibil fie să subsumezi toate trăsăturile formale ale muzicii şi literaturii ideei de G.şi să demonstrezi că, odată subsumate, efectul emoţional şi valoarea estetică devin, astfel, inteligibile.O parte destul de importantă din valoarea estetică a fost lăsată pe dinafară de G., astfel încît criticii formalişti şi filosofii au început să caute în altă parte răspunsuri la întrebările lor.

O idee recurentă este cea potrivit căreia trăsătura operativă ce determină percepţia noastră a formei este “structura”, formula ascunsă, potrivit căreia este construită opera de artă. Această idée a avut o influenţă considerabilă în două cîmpuri de cercetare diferite, teoria muzicii şi critica literară, prima prin intermediul teoreticianului musical austriacul Heinrich Schenker, cea de-a doua prin eforturile formaliştilor ruşi şi a lingviştilor structuralişti din Praga şi, apoi, Paris. Schenker afirma in tratatul său de armonie muzicală Harmonielehre (1906-35) că forma muzicală poate fi înţeleasă ca fiind generată de “celule” muzicale, de unităţi care sînt mărite, repetate, şi peste care se ţese o reţea de relaţii semnificante, incluzînd un background şi un foreground al mişcării muzicale.

Anumiţi critici structuralişti, în special Tzvetan Todorov şi Roland Barthes, au încercat să perceapă unitatea operelor literare în termenii unei dezvoltări similare a unităţilor literare, adesea descries în mod tendenţios drept coduri dar mai bine înţelese drept teme. Aceste unităţi sînt în mod succesiv variate and şi transpuse în moduri care transformă opera într-o derivaţie logică a părţilor sale. Împotriva acestor teorii s-a adus argumentul că analiza structurală n-a reuşit în nici un caz să intre în contact cu sursa reală a unităţii artistice. Această unitate zace în interiorul experienţei estetice în sine şi nu poate fi înţeleasă drept o trăsătură structurală a operei de artă. Estetica structuralistă a primit critici severe, nu doar pentru pedanteria sa ci şi pentru eşecul de a intra în contact cu opera de artă. Aceste teorii au suferit, la sfîrşitul secolului al XX-lea, o nouă metamorfoză, ele au fost absorbite în curentul mai larg al criticii literare cunoscut sub titulatura teoriei reader’s response, în vogă în universităţile americane începînd cu anii 70.

Nici intelectualii români n-au fost departe de asemenea cercetări. În eseul său Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici publicat în volumul Teze şi antiteze, Camil Petrescu invoca G. ca motor al redactării dramei sale Danton, în care ar fi dorit să recompună structura Revoluţiei Franceze, fapt ce a presupus o documentare exhaustivă în Biblioteca Naţională din Paris.