George Călinescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
|
Medievală |
||
| Scriitori români | ||
|
Listă de autori de limbă română |
||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
| Toate articolele din serie | ||
| editează | ||
George Călinescu (n. 14 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare după unii critici clasicizantă, după alţii doar italienizantă, sau umanistă. Este, cu siguranţă, cel mai important critic literar român din toate timpurile.
Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
[modifică] Biografie
În 1899, se naşte la Bucureşti Gh. Vişan, copilul "din flori" al Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră.
Familia Călinescu, împreună cu "femeia în casă" şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gh. Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala "Carol I", de pe lângă Liceul Internat.
În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti (1908).
În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici propietari bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunţii.
[modifică] Studii
Încheie studiile liceale şi universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia di Romania, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.
Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o “educaţie literară” de excepţie: "Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu".
Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, fixaţia lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul şcolii Academia di Romania.
Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratului Călinescu, a personalităţii acestuia( după Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz). Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului.
Spre acest "părinte" spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutăţile vieţii păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda "normalităţii" ei, mintea îi era "exercitată în toate potenţele" sale, munca pentru el semnifica "asceza", iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială.
Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea şi uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pămînteană trebuie luat ca îndemn şi simbol de suflet ardent: "... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări".
Devine în 1936 Doctor în Litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă in valoare pentru prima dată de el, apoi este numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.
[modifică] Colaborări la revistele literare
Între 1933 şi 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viaţa românească, revista înfiinţată la Iaşi, de criticul Garabet Ibrăilleanu. Editează de asemenea revistele Sinteza în (1927) şi Capricorn în (1930).
La Bucureşti colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, Regele Carol al II lea. Publică, de asemenea, la Iaşi în Jurnalul literar(1939).
A condus revistele Jurnalul literar şi Lumea şi ziarele Tribuna poporului si Naţiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) şi Contemporanul.
[modifică] Activitatea de cercetare şi academică
Din 1945, e numit profesor la catedra de Istoria literaturii române la Universitatea Bucureşti. A fost profesor universitar şi la Facultatea de Litere din Iaşi şi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. După 1947 aceasta din urmă şi-a schimbat numele în Facultatea de Filologie.
Devine membru al Romîne din 1949.
În anii 50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta de altfel chiar numele.
I se interzice activitatea la catedră, în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga.
A fost director al Institutului de Teorie Literară şi Folclor al Academiei Române în perioada (1949-1965).
Dupa moartea sa, acesta este rebotezat şi devine Institutul de Istorie şi Teorie literară George Călinescu.
[modifică] Activitatea de critic literar
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creanga, ş.a.).
[modifică] Istoria literaturii române
Monumentala sa lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941, aproape 1000 de pagini "in quarto"), urmăreşte, într-o viziune declarat impresionistă, apropiată de ideile programatice din Estetica lui Benedetto Croce, ce nu exclude însă studiul sistematic, academizant, erudit, evoluţia fenomenului literar românesc, integrat în fiecare clipă într-un context foarte ceva mai larg, cel al literaturii universale, cu scăpărătoare caracterizări de autori şi descrieri remarcabile ale unor opere literare. Istoria sa constituie şi azi scheletul oricărui curs de istorie a literaturii române, deşi pe unele perioade, alte istorii literare o depăşesc în exactitate.
S-a spus despre aceasta istorie literară, unică în Europa, în genul ei, că e un veritabil roman critic, luându-se în considerare portretele fiecărui scriitor în parte, care pot fi opera unui mare romancier.
[modifică] Alte domenii de cercetare
Publică, dupa 1945, studii şi eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului şi istoricului literar, căci acesta e preocupat de folclorul românesc şi de poetica basmului.
A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), numeroase alte studii, eseuri, a ţinut numeroase conferinţe, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi după aceea, până în anul morţii, în 1965.
[modifică] Romancierul, poetul şi dramaturgul
Scrie romane de tip balzacian(polemic), obiective, la persoana a treia, intitulate dorice în terminologia lui Nicolae Manolescu din eseul acestuia despre roman Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acţiunea romanului.
Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită, dintre Felix şi Otilia, Cartea nunţii este un eseu sub forma unui roman despre căsătorie, Bietul Ioanide, şi apoi Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în Scrinul negru ), iar acţiunea lor are în perioada interbelică şi imediat dupa aceasta, in epoca Republicii Populare.
Denumirea romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, care i-a aparţinut lui Călinescu.
A scris şi versuri (Lauda lucrurilor; teatru (Şun, mit mongol; note de călătorie; publicistică (Cronicile mizantropului, devenite brusc, după 1947,Cronicile optimistului).
[modifică] Activitatea civică şi politică după 1947
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai şi instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie , surâzându-i bineînţeles, avantajele practice obţinute de pe urma acestei adeziuni.
A facut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietica şi în China comunistă (Am fost în China nouă) , publicându-şi impresiile de călătorie în două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în două etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul si istoricul literar va fi atacat si marginalizat. În acelaşi timp este îndepărtat de la catedră şi exilat la Institutul de Teorie literară şi Folclor, creat special pentru el, devenit abia după 1965 Institutul de Istorie şi teorie literară (George Călinescu).
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării, anii dezghetului hrusciovian. România era însă condusă de Gheorghiu Dej, un lider cu vederi staliniste care nu se grăbeşte să urmeze exemplul colegului său sovietic Hruşciov şi să denunţe crimele comise în epoca stalinistă, de fapt să se autodenunţe.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe G. Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere in stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptari totale la stereotipiile limbii de lemn, in care scriu contemporani săi.
Se pare însă că mai marii vremii nu i-au apreciat aceste tentative de aliniere, fiind considerat totuşi un conservator, un intelectual cu idei retrograde.
În 1953 îi reapare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956, reintră în viaţa literarã printr-o rubricã permanentã (Cronica Optimistului) la săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 si până la moarte (12 martie 1965), el va fi "reabilitat" şi se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Este rechemat la Facultatea de Litere unde devine profesor onorific.
Îsi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat si omagiat.
[modifică] Moartea sa
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul noptii, pleacă în lumea umbrelor, lăsând "o operă fundamentală pentru cultura poporului român". (potrivit epitafului literar semnat de poetul Geo Bogza).
[modifică] Călinescu după 1990
După 1989 începe o perioadă în care toată această activitate civică postbelică este pusă sub semnul întrebării, în care este acuzat de colaboraţionism, inclusiv de unul din foştii săi asistenţi, Adrian Marino.
Începe acum un veritabil proces de presă George Călinescu, o activitate de reevaluare a operei şi vieţii sale, semn că aceasta are o valoare perenă şi că poate oferi cercetătorilor noi şi noi perspective.
Orice luare de poziţie pro sau contra activităţii şi operei sale trebuie să ia în calcul contextul social din aceea epocă iar re-evaluarea trebuie făcută cu calm şi fără argumente melodramatice.
[modifică] Post scriptum
Recent postul de televiziune TVR Cultural a lansat un serial intitulat "Cinci minute de cultură" în care un actor faimos recită pasaje din Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, cu audienţă la publicul tânăr. Serialul are 310 episoade, si este însoţit de campania Dacia literară ce încheie printr-o tragere la sorţi in care un forte tânăr cititor norocos poate câştiga o Dacia Solenza, plină cu cărţi.
La promoţie a participat şi grupul de muzică rap Paraziţii, autorii versurilor: "Dacă eşti singur şi trist | Şi e noapte | Nu sta pe gânduri | Citeşte o carte!"
În videoclipul filmat de Paraziţii apar atât piatra mormântului lui George Călinescu cât şi coperta Istoriei literaturii române de la origini până în prezent!
[modifică] Opera lui George Călinescu
[modifică] Studii de literatură universală
- Principii de estetică (1939)
- Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
- Sensul clasicismului (1946)
- Studii şi conferinţe (1956)
- Estetica basmului (1965)
- Scriitori străini (1967)
[modifică] Poezie
- Poezii (1937)
- Lauda lucrurilor (1963)
[modifică] Teatru
- Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940)
- Ludovic al XIX-lea (1964)
- Teatru (1965)
[modifică] Proză
- Cartea nunţii (1933)
- Enigma Otiliei (1938)
- Trei nuvele (1949)
- Bietul Ioanide (1953)
- Scrinul negru (1965)
[modifică] Istorie şi critică literară
- Viaţa lui M. Eminescu (1932)
- Opera lui M. Eminescu (1934)
- Viaţa lui Ion Creangă (1938)
- Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent (1941)
- Istoria literaturii române.Compendiu (1945)
- Universul poeziei (1947)
- Nicolae Filimon (1959)
- Gr. M. Alecsandrescu (1962)
- Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
- Vasile Alecsandri (1965)
[modifică] Publicistică
- Cronica mizantropului, Cronica optimismului (1964)
- Ulysse (1967)
[modifică] Lecturi suplimentare
- Mircea Martin, G. Călinescu şi complexele literaturii române, 1981, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002; Studiu asupra tradiţiei literare româneşti în context european,
- Ion Bălu, Călinescu, George. Critică si interpretare, Cartea Românească, 1970
- Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu mai multe ediţii
- Ion Bălu, G. Călinescu : spectacolul personalităţii, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004
