Gallienus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Publius Licinius Egnatius Gallienus

Publius Licinius Egnatius Gallienus (218-268) a fost co-împărat cu tatăl său, Valerian din 253 până în 260 şi apoi a domnit singur din 260 până în 268.

Gallienus este asociat la domnie după proclamarea tatălui său, Valerian, ca împărat, încredinţându-i-se apărarea provinciilor din Europa, în timp ce Valerian administa Orientul.

După căderea lui Valerian în captivitate sasanidă (259), rămâne unic împărat. În timpul domniei lui Gallienus, criza statului roman din secolul III ajunge la apogeu; hotarele sunt străpunse continuu de popoarele barbare care pătrund tot mai adânc în provincii; creşte numărul uzurpatorilor proclamaţi de legiunile cantonate în provinciile de graniţă.

Autoritatea reală a lui Gallienus se limitează treptat la Italia şi provinciile balcano-dunărene. În această perioadă critică, Gallienus se impune ca unul dintre marii împăraţi romani. Sub presiunea evenimentelor, impune o serie de reforme: crearea unui corp nobil de intervenţie de cavalerie grea, înlăturarea reprezentanţilor ordinului senatorial de la conducerea legiunilor, accelerarea pătrunderii unităţilor auxiliare recrutate dintre barbari în armata romană.

Senatului i s-a luat dreptul de a bate monedă de aramă. În politica externă Gallienus a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a pune stavilă invaziilor barbare care aveau loc aproape în fiecare an. Goţii, carpii, hierulii atacau pe uscat şi pe mare şi prădau până departe în interiorul imperiului provincii răsăritene din Asia Mica şi Peninsula Balcanică.

În 260 a emis un edict prin care garanta libertatea cultului. Filoelen, Gallienus încercă să sprijine şi să încurajeze filosofia şi artele. În 257 luptă în nordul Daciei împotriva dacilor liberi (acum adoptă titlul de Dacicus Maximus). În august 268, Gallienus este victima unei conjuraţii a generaliilor săi în timp ce asedia în Mediolanum pe generalul Aureolus, care se proclamase împărat.