Emil Marinescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Emil Marinescu (*8 august 1897, Bucureşti - †1986, Bucureşti) tenor român, solist al Operei Române din Bucureşti.
Emil Marinescu s-a născut la 8 august 1897 în Bucureşti, fiu al lui Iancu Marinescu, fost secretar al Şcoalei de poduri şi şosele, viitorul Institut Politehnic, din Bucureşti.
În timpul primului război mondial se refugiază în Moldova la Iaşi, unde audiază spectacole de operă, conduse de dirijorul Umberto Pessione, şi face legături de prietenie în lumea artistică.
După sfârşitul războiului, se înscrie la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, fiind admis după ce a fost audiat de vestitul cântăreţ Dimitrie Popovici-Bayreuth - în acel timp director al Conservatorului - cântând aria lui Enzo din opera Gioconda de Amilcare Ponchielli.
Student fiind, debutează în octombrie 1919 în Compania Leonard în rolul lui Zeforis din opera De-aşi fi rege de Adolphe Adam, câştigând de la început simpatia publicului.
În 1921 este angajat ca solist la Opera din Cluj, unde debutează în rolul lui Faust din opera cu acelaşi nume de Charles Gounod. Nu rămâne însă mult timp în Cluj, Emil Marinescu se hotărăşte să-şi încerce norocul în străinătate, şi anume la Viena. Aici primeşte primul angajament în 1922 la Volksoper în rolul lui Turiddu din opera Cavaleria Rusticană de Pietro Mascagni.
Întors în ţară, întreprinde un obositor turneu cu Compania Leonard, interpretând rolurile principale din Tosca şi Boema de Giacomo Puccini, Traviata şi Rigoletto de Giuseppe Verdi.
În 1927 este angajat ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti. În stagiunile 1928 - 1937, Emil Marinescu deţine rolurile principale din operele Aida de Verdi, Dama de pică de Piotr Ceaicowski, Liliacul de Johann Strauss, Tannhäuser şi Lohengrin de Richard Wagner.
După ce în 1937 cântă în rolul lui Radames din opera Aida de Verdi alături de de celebra soprană Maria Caniglia, venită în turneu la Bucureşti, Emil Marinescu se hotărăşte, la îndemnul acesteia, să plece în Italia. Are câteva angajamente temporare la teatre de operă de mai mică însemnătate, pentru ca în ianuarie 1940 să primească un contract la renumitul teatru Regio di Parma, interpretând rolurile din Forţa destinului, Aida şi Otello de Verdi. Următoarele staţiuni sunt Opera din San Remo, teatrul Fenice din Veneţia.
În 1941 se întoarce la Bucureşti, unde noul director al Operei Române, Alexandru Zirra, îl reangajează ca prim-solist, distribuindu-l în rolul lui Don José din opera Carmen de Georges Bizet, având-o ca parteneră în rolul principal pe mezzo-soprana Maria Moreanu. A fost prima întâlnire dintre cei doi protagonişti, rămânând parteneri până la sfârşitul vieţii lor.
Următorii ani decurg între spectacole la operă şi turnee întreprinse în condiţiile vitrege ale războiului.
La 16 octombrie 1945 are loc un spectacol extraordinar de gală al Operei Române, pentru "sărbătorirea a 25 de ani de activitate artistică a tenorului Emil Marinescu", în care interpretează rolul lui Otello din opera lui Verdi, piatră de încercare pentru orice tenor.
Schimbările politice se reflectă şi în cariera lui Emil Marinescu. Pe data de 5 mai 1947 i se aduce la cunoştinţă că este pensionat, deşi nu împlinise 50 de ani şi era în deplinătatea forţelor sale fizice iar vocea îşi păstrase întreaga frăgezime şi limpezime a tinereţii. Reuşeşte să plece din ţară, Maria Moreanu trebuind să-i urmeze. Graniţele însă se închid şi urmează 10 ani de despărţire fizică, fără a-şi pierde speranţa revederii.
Pentru Emil Marinescu reîncepe o perioadă de activitate intensă, peregrinând în oraşele şi teatrele de operă ale Europei. Din nou la Viena şi Milano, apoi Roma, Zürich, Atena, Barcelona, Bruxelles, Marseille, Bologna şi altele, peste tot obţine succese triumfale, consemnate în cronicile muzicale din presă.
Din toamna anului 1957 se află din nou în Bucureşti. Începe o nouă etapă în viaţa sa, aceea de profesor de canto, împreună cu Maria Moreanu. Printre elevii lor se numără Magda Ianculescu, Ion Piso, Ludovic Spiess, Mircea Lazăr, Ionel Voineag.
În 1973 participă ca membru al juriului la al IX-lea Concurs Internaţional de Canto din Montreal (Canada), având satisfacţia ca primul premiu de onoare să fie atribuit basului român Emil Crâsnaru.
Spre sfârşitul vieţii publică două volume Amintiri (1973) şi Portrete şi siluete din lumea operei (1983).
Cariera artistică a lui Emil Marinescu, în posesia unui registru vocal întins de la tonalităţile dramatice la acelea ale unui tenor liric reflectă un permanent neastâmpăr, o dorinţă parcă tot timpul nesatisfăcută de a peregrina de la un loc la altul în căutarea unui public nou, asemenea unui Minnesänger din evul mediu. Alături de Dimitrie Onofrei şi Traian Grozăvescu, a fost unul din cei mai mari tenori români.
Idealul unui artist se recunoaşte numaidecât în timbrul vocii sale şi în pasiunea temperamentului (Emil Marinescu)
(Edit.: I.-N.P)
