Caligrafie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol trebuie pus în formatul standard conform manualului de stil.Eticheta aceasta trebuie ştearsă la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna august 2006.
Dacã ceremonia ceaiului, ceremonia florilor, origami sunt atitudini şi manifestări artistice mai uşor accesibile străinului dornic de a se apropia de cultura extrem-orientală, caligrafia cunoaşte, firesc, o altã întâmpinare, fapt datorat specificului ei legat de caracteristicile unui anumit tip de scriere.
[modifică] Scrierea cuneiforma si cea chineză
Scrisul, una dintre cele mai importante forme de comunicare umanã, cuprinde în istoria lui douã mari direcţii: scrierea sumerianã ši cea chinezã . Prima dintre ele, cunoscutã şi sub numele de cuneiformă , scriere simbolicã, folositã în mileniul 8 î.e.n., a trecut, în timp, de la o formã picturalã la una tot mai convenţionalizatã, punctul culminant în transformarea ei constituindu-l invenţia alfabetului grecesc (împrumutat apoi şi de alte culturi), considerat marea împlinire a culturii vestice logice ši štiinøifice. Spre deosebire de scrierea cuneiformã , scrierea chineză a folosit, şi o face şi în prezent, semne picturale. Sistemul de scriere al ideogramelor chinezeşti, caracterele-cuvinte, împrumutate de cultura japoneză în secolul al VI-lea, ar fi apãrut, spune legenda, undeva în China, în anul 2700 î.e.n., fiind creaţia unei persoane misterioase cu 4 ochi, pe nume Tsang Hsieh, inspirat, se pare, de urmele lãsate de pãsãri pe nisip. Şi mai spune legenda cã însuşi Zeul cerului, uimit de atâta ingeniozitate, ar fi fãcut sã cadã grâne din cer, în semn de admiraţie pentru lucrul omenesc înfãptuit. Ši azi în China, acele inscripţii de pe scoici sau carapace de broascã ţestoasã, picturi simplificate, interpretate ca reprezentãri ale unor voci divine, sunt considerate obiecte de veneraţie, potire pline de magie şi putere, ideea acestor pictograme sacralizate şi rezervate pentru oracole devenind fundamentalã atât în dezvoltarea ulterioarã a caracterelor chinezeşti folosite pentru scris în Orient şi Extremul Orient, cât şi, implicit, pentru dezvoltarea artei caligrafiei. Ideogramele chinezeşti, numite kanji de limba japonezã, amintesc de hieroglifele egiptene, deşi nu sunt atât de apropiate de obiectele reprezentate ca în scrierea veche egipteanã. Mai degrabã, ele sunt imagini simplificate, a cãror semnificaţie se aratã prin sugestie sau imaginaţie. În ceea ce ne priveşte, înţelegem kanji -ul ca ochiul care a fost cândva emoţionat de impactul cu lumea şi care doreşte să restituie aceastã emoţie vizibilului printr-o imagine stilizatã. Şi deşi scrierea ideograficã pare a deriva din picturã, se crede tot mai mult cã ea, pur ši simplu, o fondeazã.
[modifică] ...Cultura greacă, cultura orientala
Cultura greacã întâmpina apariţia scrisului cu o oarecare rezervã, considerându-l un semn de rãu augur pentru om, întrucât se credea cã va aduce în suflete uitarea, dat fiind cã oamenii nu-şi vor mai aminti prin puterea lor, ci din afarã, cu ajutorul unor “întipãriri strãine”.
Cu totul altfel pãrea sã primeascã darul scrierii cultura orientalã. Pentru cãlugãrii budişti Zen, care nãzuiesc la o împãrtãšire cu firea lãuntricã a lucrurilor şi privesc însuşirile exterioare ale obiectelor, fenomenelor numai ca nişte stavile ce îngreuneazã pãtrunderea imediatã a adevãrului, scrisul şi mai ales caligrafia erau considerate o “filosofie activã”, o “practicã sacrã”, prin care omul se putea împlini total. De aceea se împãrtãšešte pãrerea cã aceastã iubire a abstractului i-a împins şi îi împinge pe cãlugãrii Zen sã dea întâietate schiţelor în negru şi alb, preferându-le picturii în culori. Dacã grecii preţuiau cuvântul oral şi, ca urmare, artizanii cuvântului viu, dibacii mânuitori ai logosului oral erau consideraţi “încarnarea înţelepciunii”, Orientul vedea înţelepciunea întrupându-se în creaţia maestrului caligraf, “artizanul cuvântului scris”. Caligrafia japonezã shodo este, dupã cum aratã ideogramele componente ale cuvântului şi definiţia din Dicţionarul tezaur al limbii japoneze , “drumul înspre scriere ca artã”. O regulã nescrisã a caligrafiei ar consta în faptul cã fiecare trãsãturã a caracterului, fiecare punct trebuie sã sugereze obiectul natural. Dacã un kanji tipãrit nu admite nici cea mai micã abatere de la ordinea ši numãrul trãsãturilor lui, un caracter caligrafiat nu mai este, în mod necesar, un aranjament simetric al acestor linii şi puncte. Ideograma caligrafiatã, caligrama, este, mai degrabã, un tot armonios, în care un impuls iniøial a antrenat trãsãturile componente ale kanji -ului într-un dans de durata unei clipe, în care forţe ţâşnite din interacţiunea mânã-pensulã-hârtie au dat suflet ideogramei. Talentul şi imaginaţia caligrafului vor oferi trãsãturilor pictogramei o linie frumoasã şi vor crea balansul structurii respective. Maestrul caligraf, în timp ce scrie, practicã o teorie magicã a viziunii asupra lumii. Lucrurile simbolizate deja în kanji trec în el sau, poate, spi ritul maestrului pãrãseşte prin ochi trupul, pentru a se plimba prin şi printre lucrurile-imagini, întrucât sufletul-artist nu înceteazã sã interpreteze ideogramele dupã o viziune personalã. Mulţi pictori spun cã se simt “priviţi” de lucruri. Caligraful se simte “privit” de lumea semnificativã a pictogramelor, încercând cu sprijinul lor o strãpungere înspre inima propriului sine.
