Barbu Ştirbei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Barbu Ştirbei, (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nizza), a fost domnitor în Ţara Românească: iunie 1849 - 29 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856.

Era frate cu principele Gheorghe Bibescu, el fiind adoptat de bogatul său unchi Ştirbei. După ce a studiat istoria şi ştiinţele de stat la Paris (1817 - 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica, director al visteriei, pentru ca între 1829 - 1847 să ocupe alte funcţii importante în administraţia pubică: ministru de interne, de culte, de justiţie, etc, şi secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic.

Pe tron s-a dovedit a fi un domnitor prudent, activ şi bun organizator. Greutăţile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreţinerea armatei de ocupaţie ruso-turce (sarcină rămasă şi după Convenţia de la Balta Liman din 1849) şi să facă faţă puterii prea mari avută de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce ţara se înglodase în datorii grele, a putut să obţină retragerea ocupanţilor. Ştirbei, prin economii şi controlul sever al cheltuielilor, a reuşit să scadă două treimi din datoriile ţării şi a găsit timp şi mijloacele necesare chiar şi pentru activităţi constructive. A ridicat teatrul din Bucureşti, a redeschis şcolile închise pe timpul Revoluţiei de la 1848, a mai îmbunătăţit dispoziţiile Regulamentului Organic cu privire la ţărani.

Odată cu noua ocupaţie rusească (octombrie 1853), s-a retras la Viena împreună cu domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, de unde au fost rechemaţi amândoi (octombrie 1854) să domnească sub ocupaţie austriacă. Deoarece nu mai aveau deplină libertate de a acţiona şi se aflau sub tutelă straină, au trebuit să ia şi decizii controversate, cum ar fi neprimirea emigranţilor revoluţionari în ţară. Cum ruşii au pierdut războiul Crimeii (1854 - 1856), Congresul de la Paris (1856) le-a luat protectoratul pe care îl aveau asupra Principatelor Române, care pe lânga primirea Basarabiei de Sud, au obţinut şi dreptul de a se pronunţa asupra soartei lor. Turcia care era invitată să convoace adunări în ambele principate sub numele de Divanuri ad-hoc, nu le-a mai prelungit domnia celor doi principi (care fiind numiţi pe 7 ani, le expira termenul chiar în 1856), mai mult ei înşişi fiind adepţii unirii celor doua principate. În locul lor au fost numiţi caimacami, care să prezideze hotărârile poporului.