Panslavism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Panslavismul a fost o mişcare politică apărută la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop unirea tuturor popoarelor slave. Atenţia principală era îndreptată către Balcani, unde slavii sudici erau guvernaţi de două mari imperii: Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman. Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică atât de Imperiul Rus cât şi de Uniunea Sovietică.

Cuprins 1 Originile 2 Panslavismul în Europa Centrală 3 Panslavismul în Balcani 4 Panslavismul în Polonia 5 Bibliografie 6 Vezi şi: 6.1 Ruşi panslavi 6.2 Ucrainieni panslavi

[modifică] Originile

Deşi mai întâi ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojević la începutul secolului al XVI-lea şi de Juraj Križanić la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul s-a dezvoltat la început într-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate. Asemeni altor mişcări naţionaliste romantice, intelectualii şi oamenii de ştiinţă slavi, în special din domeniile istoriei, filologiei şi folclorului, au încurajat plin de entuziasm ideiile panslave.

Cele mai utilizate simboluri panslave au fost culorile panslave (roşu, alb şi albastru) şi imnul panslav, Hei, slavi.

Mişcare a început odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, şi-a dat seama că cea mai mare ameninţare la adresa acestui status-quo în Austria erau mişcările naţionalităţilor imperiului, care doreau independenţa. Supuşii împăratului de la Viena erau membri a numeroase grupuri etnice, (italieni, români, unguri, etc), proporţia de slavi fiind foarte ridicată.

Prima convenţie panslavă s-a ţinut la Praga – Boemia în 1848, în timp ce mişcarea slavilor sudici a devenit activă după ce Serbia şi-a recucerit îndependenţa de sub dominaţia Imperiului Otoman. În acest timp, în Austria a fost pusă în practică o politică internă represivă pentru a pune stavilă naţionalismului care ameninţa unitatea imperiului.

[modifică] Panslavismul în Europa Centrală

Prima conferinţă panslavă s-a ţinut în Praga, în 1848 şi a fost antiaustriacă, dar şi antirusă. Panslavismul s-a bucurat de o anumită influenţa printre politicienii cehi, dar nu a fost o doctrină politică dominantă, poate cu excepţia aceleia care susţinea că cehii şi slovacii sunt ramuri ale unei singure naţiuni.

Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică de Imperiul Rus. În timpul în care mişcarea panslavă era dominată de ruşi, iar ideea unităţii panslave a ajuns să se confunde cu aceea a unirii tuturor slavilor sub tutela Imperiului Rus, apărătorii ţarişti ai acestei doctrine au ajuns la concluzia că numai ruşii sunt "slavi adevăraţi". Unii au considerat că naţiunile slave ar trebui să adopte limba rusă, religia ortodoxă şi alfabetul chirilic. Astfel de atitudini extremiste au făcut ca mai vechi sprijinitori ai ideii panslave să se delimiteze de abordarea rusească, sau să o denunţe ca pe o simplă tentativă de rusificare. În timpul primului război mondial, soldaţii austro-ungari de naţionalitate slavă au fost îndemnaţi să lupte împotriva "opresiunii din Imperiul Austro-Ungar". Astfel s-au format, de exemplu, legiunile cehoslovace.

Întemeierea Cehoslovaciei independente au făcut vechile idei panslave anacronice. Relaţiile dintre statele slave au avut suişuri şi coborâşuri, apărând chiar şi tensiuni între slovaci şi cehi.

Apariţia aşa-numitului bloc răsăritean după încheierea celui de-al doilea război mondial şi, în special, după ocuparea Cehoslaovaciei de Armata Roşie în 1968, au aruncat în ridicol ideea panslavă.

[modifică] Panslavismul în Balcani

Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală, orientându-se fără echivoc către obţinerea sprijinului Rusiei. Mişcarea panslavă sudică era apărătoarea obţinerii independenţei de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Otoman. Sârbii căutau să-i unească pe toţi slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat după cucerirea independenţei, era un stat mic şi, în ciuda instabilităţii Imperiului Austro-Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabila al Serbiei. În această situaţie, ideea implicării în conflict a Rusiei a părut o alegere bună.

Slavii sudici au fost printre primii care s-au răsculat împotriva Imperiului Otoman aflat în plin proces de decădere. În 1806 şi mai apoi în 1815, Sebia şi-a consolidat idependenţa faţă de otomani. Imediat după obţinerea independenţei, sârbii au început să caută să extindă controlul tânărului lor stat asupra slavilor balcanici, care nu se aflau încă sub conducerea acestuia.

În Austro-Ungaria, slavii sudici erau împărţiţi în mai multe entităţi: slovenii (Steiermark/Štajerska, Kärnten/Koroška, Görz/Goricija, Krain/Krajn) şi sârbii (în Bosnia) în zona austriacă, croaţii şi sârbii în zona maghiară (în regatul autonom Croaţia). Datorită poziţiilor diferite încadrul imperiului, scopurile slavilor sudici difereau în rândurile diferitelor grupuri etnice. O alternativă puternică la panslavism era austroslavismul, activă în special în rândul slovenilor. Datorită faptului că sârbii erau distribuiţi în mai multe provincii, cât şi datorită legăturilor lor speciale cu statul independent Serbia, ei se numărau printre cei mai puternici susţinători ai independenţei slavilor de sud faţă de Austria.

După încheierea primului război mondial şi crearea Regatului Iugoslaviei sub coroana sârbă, cei mai mulţi slavi sudici au fost uniţi într-un singur stat. Problema căreia a trebuit să-i facă faţă statul iugoslvav a fost tendionţele dominatoare ale sârbilor în regatul multietnic.

[modifică] Panslavismul în Polonia

Deşi panslavismul timpuriu a surescitat ceva interes printre polonezi, această orientare politică şia pierdut repede din importanţă datorită dominaţiei Rusiei care, în timp ce vorbea despre eliberarea altor popoare slave prin acţiunile frăţeşti ruse, în zonele pe care le stăpânea în Polonia ducea o politică opresivă. Panslaviştii ruşi aveau o atitudine ambiguă faţă de polonezi, reprezentanţi pe de-o parte ai unei naţiuni slave, dar pe de altă parte, reprezentanţi ai unuia dintre cei mai puternici adversari istorici ai Rusiei, Papalitatea Romană. Din punct de vedere istoric, Polonia a căutat să se alieze de-a lungul timpului cu alte naţiuni neslave precum Ungaria sau Lituania în Uniunea statală polono-lituaniană (1569 - 1795), o tradiţie care l-a făcut pe Friedrich Engles să afirme că "polonezii au pus libertatea lor mai sus de slavismul lor".[1] influenţa panslavismului secolului al XIX-lea a avut o influenţă mică asupra polonezilor, cu excepţia simpatiei pentru alte naţiuni slave aflate sub dominaţie străină şi care se luptau pentru câştigarea independenţei. După ce Polonia şi-a recucerit iondependenţa de sub dominaţia prusacilor, austriecilor şi ruşilor în 1918, nici o forţă politică responsabilă din Polonia nu a avut în programul lor o prevedere panslavă. În timpul epocii comuniste în Polonia, URSS-ul a folosit unealta panslavistă pentru justificarea controlului exercitat asupra fraţilor polonezi.[2] panslavismul sovietic a fost perceput ca o manifestare a imperialismului rusesc.

[modifică] Bibliografie

• Panslavismul] în Columbia Encyclopedia
• Panslavismul în "Encyclopedia of the United Nations and International Agreements" de Edmund Jan Osmanczyk
• Nicholas Valentine Riasanovsky, O istorie a Rusiei, pag. 450, Oxford University Press US, 2006, ISBN 0195121791.

[modifică] Vezi şi:

• Slavofil
• Antislavism
• Austroslavism
• Pannationalism

[modifică] Ruşi panslavi

• Mihail Cerniaev,
• Nicolai Danilevski,
• Constantin Leontiev
• Mihail Bakunin

[modifică] Ucrainieni panslavi

• Frăţia Sfinţilor Chiril şi Metodie - for Pan-Slavism in Ukraine