Cetatea Mikó
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Castelul cu plan geometric regulat şi bastioane italieneşti, ridicat în stilul renaşterii târzii, este cel mai vechi şi mai important monument istoric al oraşului Miercurea Ciuc. Poartă numele construitorului, Hidvégi Mikó Ferenc (1585-1635), în documentele vremii fiind menţionată şi ca cetatea nouă a lui Mikó. Construirea cetăţii a început în primăvara anului 1623, la zece ani după ce proprietarul, Mikó Ferenc, a devenit căpitan suprem al scaunelor secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Casin. Personalitate marcantă a vieţii politice ardelene de la începutul secolului al XVII-lea, Mikó Ferenc, pe lângă această funcţie, a fost şi consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat şi cronicar. Construirea castelului cu plan patrulater şi o suprafată de 75x70 m a fost terminată, probabil, în anii treizeci ai secolului al XVII-lea. Primul document scris care atestă existenţa cetăţii construite datează din 1631. Mikó primise drept danie de la Gabriel Bethlen "domeniul domnesc din Szereda" şi, în acelaşi timp, aprobare de construire a cetăţii. Totuşi moştenitorul, Mikó József, a fost dat în judecată de către Pánczélos István şi Balázs din Martonfalva pentru că tatăl său, cu ocazia construirii cetăţii, şi-a însuşit pământurile lor fără a-i despăgubi. După 1636 cetatea trece în proprietatea lui Damokos Tamás, jude suprem al scaunului Ciuc. La 21 octombrie 1661, trupele turco-tătare conduse de Ali, paşă de Timişoara, invadează Ciucul, ocupă şi incendiază cetatea. Este reconstruită în anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial Stephan Steinville, aşa cum atestă şi inscriptia în piatră asezată deasupra porţii de intrare a cetăţii. În 1735, Johann Conrad Weiss, inginer, colonel austriac, realizează planul cetăţii, cel mai vechi plan cunoscut pînă acum, care reprezintă şi un document important privind istoricul şi etapele de construire. În jurul cetăţii reconstruite austriecii au proiectat un sistem de apărare cu patru bastioane italieneşti, ale cărui urme sunt şi astăzi vizibile pe latura sudică. Pe latura vestică au construit un depozit de praf de puşcă, iar bastionul sud-vestic l-au transformat în capelă. Tavanul capelei este decorat cu stuc modest, în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformări ulterioare. Încăperile de la parter au tavan în formă de boltă cilindrică, cu penetraţii de bolţi cu dublă curbură. Delimitarea nivelelor este marcată în exterior de un brâu de piatră cioplită. La fiecare bastion, la înălţimea podului, sunt goluri de tragere. Cetatea astfel întărită a reprezentat un punct strategic important la graniţa de răsărit a Imperiului Habsburgic. Până la organizarea prin forţă a regimentelor secuieşti de graniţă (1764) este cazarmă a trupelor imperiale, iar după aceea, până în 1849, resedinţă a comandantului Regimentului I. secuiesc de graniţă. În timpul revoluţiei din 1848-1849 a fost sediul comandantului forţelor revoluţionare din Secuime, Gál Sándor. Şi după înfrângerea revoluţiei, cetatea a rămas în folosinţa armatei. În 1890, în faţa cetăţii, de o parte şi de alta a porţii-bastion, este ridicată o clădire, care a fost demolată în 1990. În anii 1880 şanţul cetăţii este umplut. Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosinţa armatei. În 1970, după o restaurare generală, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului, înfiinţat în 1930.
