Al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Bulgariei

Preistoria

Primul ţarat

Al doilea ţarat

Bulgaria Otomană

Redeşteptarea naţională

Regatul Bulgariei

Republica Populară Bulgaria

Republica Bulgaria

Românii din sudul Dunării sunt primii care apar în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine. Din punct de vedere politic, după 1018, întregul teritoriu până la Dunăre aparţinea Imperiului Bizantin.

Prezenţa românilor este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane contra Bizanţului, românul Pudilă/Bădilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea duşmană. Potrivit Anei Comnena, cornicar bizantin, românii i-au călăuzit pe cumani prin pasurile munţilor Balcani. Peste o jumătate de veac, în 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat din mijlocul românilor o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.

O creştere a obligaţiilor fiscale impusă de regele Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat o răscoală a românilor sud-dunăreni în 1185, în alianţă cu bulgarii. Rolul preeminent al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala şi Petru s-a încoronat. După o serie de campanii conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, în condiţiile în care împăratul a lăsat garnizoane reduse. În anul următor s-a consumat o nouă bătălie între cele două tabere, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat şi în anii următori, dar împăratul nu a obţinut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăţi şi fortificaţii puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a uşurat efortul românilor, pentru că trupele bizanmtine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat Alexios III.

Asan şi Petru au fost asasinaţi de boierii lor în 1196 şi 1197. Ioniţă Caloian a preluat conducerea statului şi a desăvârşit construcţia ţaratului vlaho-bulgar. El a extins graniţele de la Dunăre până la Mariţa, de la Marea Neagră până la Vardar. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).

În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universală: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea Imperiului latin. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii răsunătoare, ca cea de la Adrianopol din 1205, când a fost luat prizonier însăşi împăratul latin, Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi.. Ioniţă a fost ucis de un cuman în timpul asedierii Tessalonikului în 1207. Ioniţă Caloian ocupă un loc important în Panteonul istoriei românilor, nu numai datorită succeselor sale militare şi politice, cât mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.

Următorul ţar, Borilă, s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale boierilor şi cu erezia bogomilă. A putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oaste maghiare, formate din secui, români şi pecenegi sub conducerea comitelui Ioachim. A organizat represalii împotriva bogomililor. În timpul lui Borilă rolul românilor în statul asăneştilor a scăzut.

În 1218 a revenit în ţară Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea, care cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă şi i-a luat tronul. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, de la Dunăre la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a fost în relaţii bune cu regele maghiar, cu care s-a încuscrit (a fost căsătorit cu fiica lui Andrei al II-lea), cu împăratul latin şi cu Papa. După 1228 şi-a schimbat radicat opţiunile politice, înclinând spre o alianţă cu împăratul de la Niceea. Oscilaţiile între tabăra latină şi cea greacă au atras implicarea ungurilor, care la mandatul papei au atacat ţaratul în jurul anului 1230 şi în 1238. După campania din 1230 regele maghiar a înfiinţat banatul de Severin în spaţiul dintre Olt, Dunăre şi Carpaţi.

Ioan Asan II a murit în 1241. Fiul său minor a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele său, Mihail Asan. Ultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a fost alungat în 1258, când pe tron au urcat bulgari care se revendicau din vechea dinastie a primului ţarat bulgar. După 1241 ţaratul a pierdut o mare parte a teritoriilor dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică.